sâmbătă, 19 august 2017

infinipathia...

Randunici 4

       INFINIPATHIA

                          - de George Ceauşu           

                                                          
                             1
         Astăzi (cuvântul îmi sună ciudat, în liniştea egală, zi şi noapte, a navei), pentru un timp nedefinit, căderea a încetat brusc, căzusem în gol sau fusese vântul galactic, am privit prin hublou, îmi contemplam mormântul, era senin, universul parcă dormea, obosisem, din trupul meu, ceva pierdut, încercând să crească la loc, mă durea, pierdusem poate un simţ al infinitului - exagerez, o sensibilitate specială, un punct de atingere - nu râdeţi, voi sunteţi prizonieri ai finitului, infinitul nu vă cade sub simţuri, câtă vreme eu am convingerea că el poate fi atins, deşi este riscant să te apropii de infinit fără o platoşă - te absoarbe adâncul, aşa cum linia absoarbe un punct şi universul o stea - infinitul rămâne egal cu sine însuşi, el nu are de suferit ca un om, o galaxie, până şi cu o parte infinită în plus ori în minus, eu tânjesc după un singur punct din fiinţa mea, pierdut, asta nu mă împiedică să fiu fericit, mi s-a îndeplinit o dorinţă din acelea făcute să te distrugă atunci când se îndeplinesc - dialectic, nu ? - mereu voi cădea, infinitul mă va copleşi, înspre lumea voastră nu există întoarcere dar aş vrea ca ecoul căderii, pornit înspre voi prin spaţiul ca o reţea comunicantă între lumi, să ducă şi o parte din existenţa mea, fie şi la modul posibil fiindcă va trebui să vă suspectaţi conştiinţa, în care infinitul s-ar putea strecura zidindu-vă , prin invazie progresivă, în inima lui, dacă el ar avea o inimă şi dacă ar absorbi, ca o iubire unică, timpul şi fiinţele; însă dintr-acolo vine un descântec păgân, de care trebuie să te fereşti; rămâi de nerecunoscut de îndată ce îl auzi, apoi tu, punctul, devii căderea însăşi, prăpastia întreruptă numai ca să poţi rosti astăzi.
                                                                        2
            Încremenisem, visam că ne cresc rădăcini, aerul interior ne încleşta de atâta vreme. Chiar şi singurul pas pe care îl aveam de făcut până în Noul Babilon, cerea un efort de voinţă. (Noul Babilon, spaţiul - prolix, ca şi epoca noastră, destinat timpului liber - era o încăpere a navei, în care se îngrămădaeu obiecte din diferite timpuri istorice; tehnica a luat-o cu mult înaintea spiritului şi această diferenţă de ritm este atenuată de om şi prin păstrarea, în parte, şi a obiectelor vechi, în preajma cărora sufletul se simte mai în largul lui, depăşind un complex de inferioritate).
-De ce nu mi-ai spus ?
            Pentru moment, îmi înghiţisem furia dar abia mă stăpâneam, înciudat că presimţirile mele se dovediseră întemeiate; nemişcarea fusese doar o mască; parcă vedeam neantul scoţându-mi limba din spatele ei. Apăsasem ca din întâmplare pe o clapetă a monitorului de bord (indicator de viteză), apăruse pe cadran o cifră neverosimilă, patruzeci, viteza a patruzecea cosmică, spaţiul se năruia, depăşind orice închipuire, iar eu nu ştiusem nimic. 
            Întrebarea mea nu-l surprinse. Pesemne îşi avea demult răspunsul pregătit.
-Iartă-mă ! Plăcerea fructului oprit. Tu nu ţi-ai fi permis asta, eşti de o corectitudine aproape bolnăvicioasă.
             Desfăcusem un circuit, recompunându-i structura cristalină, ca într-un joc.
-... Te-ai fi mărginit la verificarea posibilităţilor navei, în limitele prudenţei. Este însă o navă tanionică şi e normal să fii tentat de viteza maximă; interzisă, ca de obicei. Odată depăşită viteza luminii, imaginaţia nemaiavând nici un rol, îţi mai rămâne o cale de cunoaştere, atât Riscul.
            A tăcut. Am verificat dispozitivul pentru îndepărtarea efectului de contracţie a spaţiului. Funcţionare normală. Am examinat orologiul biologic - timpul se scurge normal. Simpla prezenţă a omului de alături mă întărea în convingerea că riscul se cuvine ignorat.
            În clipa următoare, îmbătrânisem cu o sută de ani. Acul orologiului juca, rotindu-se când într-un sens, când într-altul - vârstele noastre se succedau nebuneşte. Urcam, coboram prin timp sau eram simple proiecţii dinainte de a fi sau după ce am fi fost pe lume. Nu simţeam nimic, lumina scăzuse, umbrele noastre creşteau de-a lungul peretelui, luând forme hidoase.
-Poate se menţine inerţia masei...
            Prietenul meu prinsese glas.
-Numele de Sudarsham îţi spune ceva ? Există o teorie care ar trebui dezgropată, deşi nu-mi dau seama ce înseamnă o masă imaginară.
              Cuvintele îi fumegau într-o lumină roşie. Gândurile se împrăştiau în jur ca un mucegai. Am clipit din ochi şi ei răsunau găunoşi, amintind de nişte coji de nucă. Fără îndoială, trupul îmi răsună a gol; formele lui au rămas goale, ca nişte pahare de cristal. Gândurile au prins formă şi contur. Treptat, mă ia în stăpânire o imagine dintr-o carte veche: o furtună de nisip în deşert; firele de nisip, miliarde, plutind, rostogolindu-se, frecându-se unul de altul, scrâşnind - nisipul cântă.
                                                             3
                Îmi codificasem în simboluri universale câteva din această rătăcire în infinit, încrediţându-le unei memorii magnetice. Le-am introdus în decodorul audio-vizual; atinsesem starea de contemplaţie.
              Unui scafandru, urcând la suprafaţă, îi este necesară depresurizarea. Noi am revenit din adâncul infinitului fără platoşa de rigoare; neîndoielnic, ne vom prăbuşi din nou - suntem o pradă uşoară. Trist dar adevărat. Un peşte mic devorat de un peşte mare, devorat la rândul său, fără să ştie, de un altul, şi aşa mai departe: subiect de caricatură. Oricât ne-ar înspăimânta cu lăcomia lui, infinitul acesta este hrana altuia.
               E, totuşi, o forţă care ne apasă; care ne porunceşte să rămânem în acelaşi punct. O invazie virotică, pornind dint-un punct al organismului, de o anumită sensibilitate. Inerţia de trecere de la masa reală înspre cea imaginară ?
               Diagnosticianul de bord îmi catalogă simptomele, apoi amuţi, semn că atribuţiile pentru care a fost programat erau depăşite. Prietenul meu are obrazul cenuşiu, cu pete roşietice. Pleoapele îi lunecă în jos. Mai am puterea să îi şterg sudoarea de pe frunte. Trăiesc aceleaţi senzaţii, poate mai diminuate (desigur, se vor accentua în curând); fruntea îmi e grea, din ce în ce mai grea, febră aproape de limită, o cădere a tensiunii, greaţă continuă; dar nu - e spaima de necunoscut, înfiorarea de surpriză a unei noi prăbuşiri. Mi-am găsit  refugiu doar în ochii lui care rămăseseră întredeschişi, cad în gol, este o beţie neputincioasă - umilitor cât de puţine ştiu despre timp şi infinit, noţiuni necesare ca aerul şi apa, câtă vreme ştiinţa şi tehnologia au lunecat pe spirala logaritmică - privesc în ochii lui, lumina şi genele se amestecă, un păianjen, cercurile plasei sunt strâmbe, infinitul poate fi atins, nu vă apropiaţi de el fără o platoşă...  Simt cum îmi cade peste umeri ca o mantie, tristeţea - încet, ireversibil.   

                               ''INFINIPATHIA'' de GEORGE CEAUŞU
Randunici 4




          

            



... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

vineri, 18 august 2017

jurnalul (213).


Astăzi ... 18 august, ora 23.28
Am ajuns ... în mijlocul lui ''gustar''  şi chiar am gustat din unele roade ale grădinii: pere, roşii, vinete (s-au copt cam târziu pe la noi în grădină)...
Avem ... pomi cam afectaţi de caniculă... sunt peste tot frunze..... sărăcuţele de floricele, mai ales la crizanteme şi la trandafiri se observă cum razele soarelui le ''frig'' florile, le decolorează... 
De la tv ... avem doar veşti amărâte, la unii caniculă, la alţii inundaţii şi alunecări de teren, la alţii atentate şi crime.... în ce lume trăim !?     
Recunosc ... că ne place să fie cald dar parcă e prea mult - excesul acesta de căldură şi uscăciune ne-a zăpăcit, nu prea mai îmi dau seama ce fac, când le fac... parcă sunt ''teleghidată''...  
Sunt ... în costumaţia de după-amiază, cum am ''scăpat'' de la udatul grădinii...     
Scriu ... ''jurnalul'', părinţii mei au adormit deja... eu şi greierii ce funcţionăm, la datorie !
Aştept ... ca să vină ziua când o să termin de spart buturugile...
Munca...  este cam aceeaşi zi după zi, cu mici variaţiuni:prăşit la iarburi (până fac eu turul grădinilor, pe la porţi...) cresc la loc; mici cumpărături, tocat la vinete coapte (am devenit specialista în tocat...); udat plante şi pomi,; scos apă din canal şi scos şi pământ (am un ''client'' ce sapă şi îmi scoate pământ)...   
Puiu ... are un mers tare chinuit: de-abia păşeşte, parcă este ''topit'' de căldură...
Preferinţe ?! ... de căldură am cam uitat ce îmi plăcea... ne mai ''luptăm'' cu câte o felie de pepene şi câte o îngheţată, când căldura ne moleşeşte prea tare...   
Mai este puţin ... şi va fi Lună Nouă !

luni, 14 august 2017

părintele Galeriu...

... mâine va fi zi mare - considerată Paştele verii: Adormirea Maicii Domnului
Image result for Paraclisul Icoanei Maicii Domnului bucuria celor necajiti
(sursa foto: https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/08/04/acatistul-maicii-domnului-bucuria-tuturor-celor-necajiti/ )
... obişnuită, în ultima perioadă cu unele postări cu fragmente ce mi-au plăcut, am ales pentru azi un fragment din cuvintele părintelui Galeriu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Galeriu ):  

          Pe ritorii cei mult vorbitori, îi vedem tăcând, ca nişte peşti fără glas, despre tine, Născătoare de Dumnezeu; că nu se pricep să spună în ce chip şi Fecioară ai rămas şi ai putut naşte. Iar noi, minunându-ne de o taină ca aceasta, cu credinţă strigăm:
                Bucură-te, sălaşul înţelepciunii lui Dumnezeu.
                Bucură-te, comoara rânduielii Lui.
                Bucură-te, ceea ce arăţi pe filozofi neînţelepţi.
                Bucură-te, ceea ce ai vădit pe cei meşteri la cuvânt a fi necuvântători.
                Bucură-te, că au înnebunit întrebătorii cei cumpliţi.
                Bucură-te, că s-au veştejit făcătorii de basme.
                Bucură-te, ceea ce ai rupt vorbele cele încurcate ale atenienilor.''
                                         (Acatistul Maicii Domnului)
          Mântuitorul... în chemarea şi în numele de Femeie o înalţă la titlul şi vocaţia de a reprezenta întreg neamul ei, întreaga umanitate, pentru că din ea Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat firea omenească. Eva, dată lui Adam, ca ''ajutor'' (Facere, 2,20) fusese rânduită ''mama tuturor celor vii''. Dumnezeu instituie în Prea Curata Fecioară, ''noua Evă'', ajutor al lui Adam cel Nou, în maternitatea ei duhovnicească. Maica Domnului personifică Biserica. Ea naşte Capul Bisericii dar prin Hristos-Capul şi ea se zideşte în noul nume solemn şi universal: Femeie. Biserica o preacinsteşte în acest îndoit chip, invocând ''ceea ce ai primit bucuria prin înger şi ai născut pe Ziditorul tău, Fecioară''.
          ... Nicicând şi niciunde pe pământ nu s-a aflat trupul sfânt al Prea Curatei; astfel spus ''rămăşiţele trupeşti'' ale Născătoarei de Dumnezeu. Tradiţia sfântă ne spune că Apostolul Toma i-a găsit mormântul gol. Iar Sfântul Epifanie al Ciprului confirmă la sfârşitul veacului IV: ''Nimeni nu cunoaşte nici faptul morţii, nici faptul că ea nu era moartă şi nici mormântul ei.'' Se ştie că în acea vreme a veacului IV era un cult bogat al Sfintelor Moaşte ale Martirilor şi se ridicau biserici pe mormintele lor. Aşa spre pildă ale Sfântului Ştefan, ale Sfinţilor Apostoli şi ale celorlalţi martiri şi mărturisitori. N-a existat însă vreodată o veneraţie a ''rămăşiţelor trupeşti ale Maicii Domnului''. (A.Knazeff-''La mere de Dieu dans l'Eglise Ortodoxe'', CERF, Paris, pg.143-144)
          Ea s-a mutat cu sufletul şi cu trupul ei prea sfânt la cer, la Fiul şi la Dumnezeul ei şi al nostru.
          .. ea este pururea vie şi rugătoare înaintea Sfintei Treimi în veacul de acum, precum şi o arvună şi nădejde a transfigurării trupului nostru, mărturie şi bucurie a Învierii, a înnoirii lumii.
          ...''Bucură-te ceea ce eşti plină de har, care întru adormirea ta nu ne laşi pe noi.''

                        (Părintele Galeriu, ''Se înalţă sicriul sfinţeniei'', 
                             15 august - Adormirea Maicii Domnului)

.. a rămas vie mărturia părintelui Galeriu prin predicile rostite şi înregistrate:
http://parintelegaleriu.ro/audio/