sâmbătă, 21 octombrie 2017

câteva zile din viaţa lui Theodore...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 


Randunici 4                

                         

           
                                            

                           

                         

     CÂTEVA ZILE DIN VIAŢA LUI THEODORE

                                   de RADU HONGA
                                    (http://revistanautilus.ro/dictionar-sf/honga-radu-1953-1997/ )
             
                                                LA ORAŞ

              După o călătorie care durase opt ani şi unsprezece luni, Theodore reveni pe planeta natală, mai bătrân cu tot atâţia ani şi mai obosit ca niciodată. Zecile de aventuri prin care trecuse pe diferite planete, mai mult sau mai puţin primitoare, lăsaseră urme adânci pe chipul său. Acum, întors pentru totdeauna pe Pământ, nu dorea decât să se odihnească, să-şi cumpere o casă şi să-şi scrie memoriile. Pe Terra trecuseră însă aproape şaptezeci de ani de la plecarea sa în ultima misiune şi bineînţeles că societatea nu stătuse pe loc să-l aştepte pe el. La cosmodrom îl primise noul şef al agenţiei pe care o reprezentase pe planetele învecinate şi câţiva indivizi, urmaşi ai foştilor funcţionari care, între timp, muriseră. De acolo plecară spre birourile agenţiei unde, într-un cadru festiv, i se amintiră toate meritele, îl felicitară pe rând toţi funcţionarii, îi dădură un pumn de medalii, apoi îi înmânară un cec în valoare de zece miii de taloane şi actul de pensionare, amintindu-i astfel că este prea bătrân pentru a mai pleca spre alte planete. După această ceremonie îl trimiseră la un hotel de lux, unde îi rezervaseră un apartament cu două camere, urmând ca a doua zi de dimineaţă să-i găsească o locuinţă pentru totdeauna.
              Theodore se sculă foarte prost dispus. Toată noaptea visase că o voce necunoscută îl întreba într-una dacă a plătit chiria şi, dacă nu, de ce stă acolo, că arcurile patului îl înţepau întrebându-l în acelaşi timp de ce doarme când ştie că nu a reparat niciodată patul şi că de fiecare dată când călca pe covor, acesta se rula fugindu-i de sub picioare spunându-i că nu l-a curăţat niciodată. În această stare de spirit se trezi Theodore, se bărbieri, tăindu-şi obrajii cam în toate locurile posibile, se îmbrăcă şi coborâ scările pentru a face o mică plimbare pe străzile oraşului. În faţa hotelului se afla o bancă pe care se aşeză să-şi tragă puţin sufletul. Deodată sări ca ars. Se uită în spate şi văzu pe locul unde stătuse un nod de lemn ieşit aproape zece centimetri în sus. Imediat auzi o voce care nu putea veni decât de la bancă: 
-De ce stai pe mine ? Tu m-ai pus aici ?
              Theodore, uimit de acest incident, privi în jur, dădu ocol băncii, se uită sub ea, dar nu văzu pe nimeni care să-i fi vorbit. Şi totuşi cineva îl întrebase şi el trebuia să răspundă.
-Nu te-am pus eu aici, recunosc, dar asta nu înseamnă că nu am voie să stau jos. Ei, ştii că asta-i culmea ! O amărâtă bancă de lemn să nu-mi dea voie să stau pe ea. Ei drăcie !
-Ca să stai pe mine trebuie mai întâi să introduci în spate fişa personală cu toate semnalmentele, două fotografii 2\4 şi amprentele digitale şi numai în cazul în care locuieşti într-unul din blocurile din raza mea şi computerul te recunoaşte după mers şi voce, ai dreptul să stai jos. Ia, fă câţiva paşi! Nu pe iarbă, prin faţa mea, aşa, mai repede ! Da, acum cântă ceva !
              Theodore încercă să lălăie un refren pe care-l ştia de la grădiniţă, curios să vadă ce se întâmplă până la urmă. 
-E clar ! se auzi vocea, nu eşti de pe aici ! Să nu te mai prind că vrei să stai că...
              Supărat, Theodore plecă printre blocuri, murmurând: ''Ce tehnică, domnule ! O bucată de lemn să mă facă de râs. Nemaipomenit ! N-apucă să facă decât câţiva paşi pe trotuar şi îşi aduse aminte că pachetul de ţigări din buzunar este gol. Îl scoase şi îl aruncă în primul coş de gunoi întâlnit în cale. Dar hârtia fu aruncată pe loc la picioarele lui. Theodore o ridică şi o aruncă din nou dar figura se repetă. O voce, venită din coş, îi explică:
-Eu sunt coşul familiilor al căror nume încep cu O şi P. Dumneata nu ai coş ?
-N-am, zise Theodore, eu abia ieri am venit dintr-o misiune de pe altă planetă. Şi cu hârtia ce fac?  
-Dacă nu ai coş, o ţii în buzunar !
-Asta îmi mai lipsea, să merg cu coşul după mine prin oraş. Traversă strada şi văzu un chioşc de ziare. Ne-având ce face se rezemă de el. Imediat o voce tot atât de plăcută ca şi celelalte, îl întrebă:
-Aştepţi să vină ziarele ?
-Nu, răspunse Theodore, nemaimirându-se că de data asta are onoarea de a vorbi cu un chioşc. 
-Dar eşti abonat la vreo revistă sau la vreun ziar care se vând aici ?
-Nu. Nu sunt abonat, n-am avut când să fac acest lucru. Eu abia ieri am venit în oraş.
-Atunci, dă-te la o parte că-mi iei vopseaua.Ce neruşinat !
              Theodore nu mai zise nimic. Se plimbă pe străzile supraaglomerate ale oraşului şi văzu tot felul de reclame ce lăudau diferite planete, parcă făcute anume pentru ca oamenii să-şi petreacă concediul de odihnă acolo. El însă era sătul de cele văzute în lungile sale peregrinări prin Univers şi nu-i mai trebuia nimic, în afară de o locuinţă confortabilă, în care să simtă şi el că este din nou acasă. Cum se plimba el liniştit, observă la capătul unei alei aflată aproape pe un părculeţ, o vilă foarte frumoasă, îmbrăcată toată în iederă. ''Iată ce-mi trebuie mie !'', îşi zise Theodore, ''ce-ar fi să intru şi să întreb dacă nu cumva este de vânzare. Aşa ceva mi-ar place !''    
              Poarta era deschisă. Intră în curte, privi în jur şi, nevăzând ăe nimeni, înaintă cu gândul să sune la uşă. În acel moment simţi o mână grea lăsându-i-se pe umărul drept. Theodore privi şi înlemni; un câine care, aşa cum stătea pe labele din spate, îl depăşea cu un cap, îl luase protector şi îl privea blând.
-Ştii să citeşti ? îl întrebă acesta.
-Ştiu, îngăimă Theodore. Dar de ce mă întrebaţi ?
-N-ai văzut tăbliţa de-afară ?
-Vă rog să mă scuzaţi dar n-am fost prea atent !
-Hai atunci să o citim împreună!
              Theodore nu ştia ce să facă; să rămână sub laba protectoare a dulăului sau să o ia la fugă. Până la urmă, după ce întâlni ochii ''înţelegători'' ai câinelui, optă pentru prima variantă. La poartă repetă de douăzeci de ori textul cu ''Nu intraţi, că regretaţi !'', îşi recunoscu greşeala, promise solemn şi pe cuvânt de onoare că în viaţa lui nu va mai trece pe-acolo şi abia atunci avu voie să plece, nu înainte de a i se mai atrage odată atenţia:
-De data asta ţi-am dat drumul fiindcă eşti la prima abatere, dar a doua oară...
-Dracu o mai trece pe-aici, zise Theodore, când se văzu iarăşi în stradă. Traversă şi intră în părculeţ, hotărât să stea şi să se odihnească. ''Prea multe pentru o singură zi ! Bănci care nu te lasă să stai jos, coşuri care aruncă cu hârtii în tine, câini-roboţi şi chioşcuri care au abonaţii lor, n-am mai pomenitaşa ceva. Pe timpul meu, eeh, altă viaţă ! Se aşeză pe prima bancă întâlnită în cale, dar nu apucă să-şi tragă răsuflarea că auzi o voce care îi atrase atenţia:
-Asta este o bancă pe care nu stau decât bătrânii de la optzeci de ani în sus. Sculaţi-vă!
-Ce spui ? Uite că nu mă scol ! zise Theodore, stând mai departe. Ce-o să-mi faci ? Spune ! Poate îţi dau un picior !
              Vocea nu-i mai dădu răspunsul, în schimb se auzi un foşnet în spate. Se întoarse şi Theodore se făcu galben la faţă: vorbise cu un reprezentant al ordinii publice care, acum, îi făcea procesul verbal de amendă. 
-Pentru nerespectarea regulilor din grădinile publice, zece taloane amendă, iar pentru jignirea mea, o sută. Altă dată să te uiţi cu cine stai de vorbă !
              Cu chitanţa în mână, Theodore plecă şi de acolo. ''Sunt prea bătrân pentru un asemenea ritm de viaţă'', oftă el, pornind agale pe străzi. Nu-i locul meu aici. Poate numai la ţară să-mi găsesc o căsuţă în care să stau liniştit şi să-mi aştept sfârşitul vieţii. La oraş nu-i de mine !'' Se făcuse destul de târziu. Mâncă la restaurantul hotelului şi apoi se duse la culcare, urmând ca a doua zi să meargă la agenţie.
              Când ajunse la agenţie, se scuză pentru ziua pe care o pierduse umblând de unul singur prin oraş, apoi se prezentă la psihiatru şi îi spuse dorinţa sa. Acesta încercă în zadar să-i explice inutilitatea refugierii în mijlocul naturii; Theodore rămase ferm pe poziţie. Nu dorea decât o căsuţă la ţară. Până la urmă, văzând că nu are cu cine discuta, medicul îi dădu o trimitere către o agenţie care se ocupa cu cumpărarea unei astfel de locuinţe pentru clienţii săi.
              ''Încep o viaţă nouă'', îşi spunea el, îndreptându-se spre birourile societăţii ''de plasare a nonconformiştilor'', cum se putea citi pe firmă. Cu cecul de zece mii de taloane în buzunar şi cererea în mână, se aşeză la un rând de câteva zeci de persoane. ''Cozile astea sunt un rău necesar de care nu vom putea scăpa niciodată'', filozofa Theodore. ''Stând aici, ai timp să-ţi faci ordine în idei, să asculţi ultimele noutăţi fără să întrebi nimic şi uneori renunţi să mai stai, spre marea satisfacţie a celui din urma ta, care abia aşteaptă să-ţi ia locul.'' 
              Când intră în biroul funcţionarului şi îi spuse ce vrea, acesta îl privi ca pe un obiect de studiu, apoi tuşi semnificativ şi-l întrebă:
-Serios, sunteţi hotărât să vă cmpăraţi o casă la ţară ?
-Da, răspunse Theodore, m-am săturat de colindat prin univers, iar la oraş nu-mi place. Eu vreau să mă odihnesc, să ascult ciripitul păsărelelor, să cresc animale...
-Câini sau pisici ?
-Cum o să cresc pisici ? Râzi de mine ? se supără Theodore. Animale domestice, porci, vaci... Auzi, pisici !
-De ce nu vă angajaţi paznic la grădina zoologică ? Acolo au şi animalele acestea de care spuneţi !
              ''Dacă nu e sănătos, de ce nu-l internează într-o clinică?'', se întrebă Theodore, privindu-l cu compasiune pe funcţionar.
-Poate că totuşi nu v-aţi exprimat corect, continuă tânărul, citind încă o dată cererea, poate doriţi un apartament într-un bloc situat la marginea oraşului şi cu mai puţine etaje, să zicem, doar cu cincizeci, nu ?
              Theodore simţea că fierbe.
-Cred că m-am exprimat destul de corect doar dacă n-am făcut cumva greşeli gramaticale, îi zise el. Vreau să trăiesc la ţară şi atâta tot. În definitiv, fac ce vreau cu banii mei !
-Vă urmăreşte cineva ?
-Cine să mă urmărească ? se miră Theodore.
-Eu de unde să ştiu ? întrebă la rândul său funcţionarul. Poate că aţi făcit ceva nepermis şi acum vreţi să vă ascundeţi. Vă rog să nu vă enervaţi, mai zise el, văzându-l pe Theodore că îşi scoate cravata şi muşcă din ea. Discutăm ca oamenii, trebuie să ştim sigur ce motive aveţi ca să faceţi una ca asta. Casă la ţară, hm, în sfârşit, treaba dumitale, noi nu vă putem opri. Dar ştiţi că societăţile de asigurare care, aici, în oraş vă pot garanta viaţa timp de o sută de ani, nu mai au dreptul să facă nimic pentru dumneavoastră din momentul în care părăsiţi perimetrul oraşelor ?
-Nici nu mă interesează, îi tăie vorba Theodore. Doar nu mă ameninţă nicio primejdie.
-Ce spuneţi ? Dar praful, microbii de la animale, ploile ? La ţară mai plouă câteodată, puteţi răci. Şi accidentele ? Dacă vă cade un..., cum îi spune domnule, extraordinar ce lapsus am şi doar am văzut şi într-un film o scenă asemănătoare, a, mi-am adus aminte, dacă vă cade un pepene în cap, ce ziceţi ? Poate fi o lovitură mortală !
-Unde ai văzut dumneata pepeni crescând în copaci ?
-Sau o cireaşă ? Eu n-am fost niciodată la ţară, aşa că n-am de unde să ştiu care fructe cresc în copaci şi care nu, voiam doar să vă avertizez de pericolele la care sunteţi expus. Dacă insistaţi...
-Sigur că insist, se răsti Theodore, nemaiputându-se abţine, vreau să plec la ţară !
-... atunci noi vă promitem că vă facem rost de o casă acolo, dar până atunci trebuie să faceţi timp de o săptămână acomodarea cu mediul, practica, cum îi spunem noi, la o fermă model şi dacă şi după acest interval de timp mai sunteţi hotărât să vă retrageţi din mijlocul oamenilor, n-aveţi decât. Mâine dimineaţă helicopterul agenţiei noastre vă va lăsa la marginea oraşului, acolo unde încep terenurile fermei respective şi, după o săptămână, va veni să vă ia înapoi. Drum bun, îi ură funcţionarul lui Theodore, dându-i de înţeles că nu mai au ce discuta.
              Când ieşi din clădire, Theodore era complet zăpăcit. ''Atâta birocraţie pentru o casă'', îşi zise el, îndreptându-se spre hotel. ''Dacă ceream o rachetă, erau în stare să mi-o aducă la scară sau să mi-o bage în cameră, demontată piesă cu piesă !''                          
                               - continuarea săptămâna viitoare... -

                     (RADU HONGA, ''CÂTEVA ZILE DIN VIAŢA LUI THEODORE'')
                                                           

Randunici 4






          

            

sursa desenului - rândunica:

vineri, 20 octombrie 2017

jurnalul (222)



Astăzi ... vineri, 20 octombrie, ora 21.11
Am şi ajuns ... la ziua de vineri deja !!!      
Gândurile ... parcă mi se tulbură, o iau razna... când am auzit la tv că va veni valul de frig dar şi informaţia - care mă îngheaţă... - că vom avea o iarnă grea, în unele locuri vor fi şi minus 30 grade... 
Am învăţat ...  iarna trecută că nu te poţi ''juca'' cu temperaturile foarte scăzute - greu se menţinea căldura prin casă la acele temperaturi foarte scăzute... iar pentru asta, vara aceasta am încercat, cu toate forţele mele, să am provizii de lemne... dar or fi suficiente ?! dar în acelaşi timp, revin la gânduri mai liniştite: este normal să vină şi frigul, ploile... apoi zăpada... dar gerul e normal ? Doamne ajută-ne !
Recunosc ... că devin nervoasă când uit să mănânc la timp sau când nu am ceva dulce !  
În bucătărie ... la această oră, sunt doar eu, leptopul şi tv-ul (unde oscilez în alegerea unui film)... ghemuită în fotoliu, astfel aşezată încât să pot scrie la leptop (pe măsuţa lui...) şi să privesc şi pe la tv...  
Sunt ... îmbrăcată deja pentru noapte... plus şosete şi un flaneluţ... 
Azi noapte ... nu am avut somn: târziu mi-am adus aminte că posibil e Lună Nouă (nu eram zbuciumată ca la Lună Plină dar nu aveam somn...).. am stat la tv până nu mi-au mai plăcut filmele, am urmărit câteva reţete pe ''TV Paprika'', aş fi vrut să văd ceva prăjituri dar au fost doar mâncăruri... apoi am trecut în pat pentru că începuse mami să se îngrijoreze că nu dorm încă deşi era târziu în noapte... acolo, mi-am adus aminte că am cartea ''Pânza de păianjen''... şi am citit câteva pagini la lumina lanternei telefonului - ca să nu deranjeze pe nimeni lectura mea... 
Aştept ... ca mâine să termin cu ultima buturugă, cea mare: va veni cineva cu o drujbă ca să o taie mai mică...
Nu mai scriu ... despre activităţile mele - cred că este anost să repet ceea ce am scris şi săptămâna trecută...  
La tv ... acum, urmăresc pe'''BBC Earth'' un film documentar ce mi-a atras atenţia:prezentatoarea compară cureţii din aer cu curenţii apei unui râu, ambii curenţi au parte de meandre... interesant că aceste meandre din aer, facilitează curentul ce aduce valul de gerrrrr spre noi... brrrr ! tot despre ger... astfel aproape 50 % din gheaţa marină a scăzut... curentul jet are meandre când mai mari, când mai mici... cele mici, încetinesc ritmul schimbărilor de temperatură, deci uneori evenimentele atmosferice durează mai mult, cu încetinitorul... alt exemplu din film, este comparaţia valurilor uriaşe de aer (vânturile) din stratosferă şi valurile uriaşe ale oceanului... se formează astfel vânturi ce influenţează curentul jet  - ca nişte pâlnii uriaşe - ce împing aerul arctic spre zonele noastre...meandre ce au creat iernile ce au fost atât neaşteptat de geroase...  sau cam aşa ceva am înţeles eu ! greu de explicat evenimentele extreme... deci, am trecut iar la ''Tv Paprika''... mai plăcut aici... doi fraţi prepară o cremă !
În casă ... la ticuţu, este ora de fotbal !!! la mami, este demult ora de somn...
Aici : am ales să vă amintesc de un actor pe care l-am descoperit prima oară în ''Love Story'' ca tânăr îndrăgostit,, iar acum în serialul ''Bones'' (''Cititorii de oase''), este tatăl dr-lui Brennan: Ryan O'Neal 
(https://en.wikipedia.org/wiki/Ryan_O%27Neal )! 
... atunci era:
Imagini pentru Ryan O'Neal
(sursa foto:
https://www.google.ro/search?sa=X&biw=1280&bih=669&q=Ryan+O%27Neal&stick=H4sIAAAAAAAAAONgFuLUz9U3MC8vLDJTAjMNTdPjzbXEspOt9EvKgCi-oCg_vSgx1yo5sbgEAKvVKecwAAAA&npsic=-955&ved=0ahUKEwjcmfOM9__WAhVDa1AKHSkDB1QQ-BYIPw)
... şi acum este:
Imagini pentru Ryan O'Neal
(sursa foto:
https://www.google.ro/search?sa=X&biw=1280&bih=669&q=Ryan+O%27Neal&stick=H4sIAAAAAAAAAONgFuLUz9U3MC8vLDJTAjMNTdPjzbXEspOt9EvKgCi-oCg_vSgx1yo5sbgEAKvVKecwAAAA&npsic=-955&ved=0ahUKEwjcmfOM9__WAhVDa1AKHSkDB1QQ-BYIPw)
... cum trece timpul... la început,vizionând serialul nu-mi dădeam seama de unde îl ţin minte... apoi, a zâmbit şi, brusc, mi-am dat seama că era O'Neal, cel ce mi-a plăcut mult, cândva, în ''Love Story''... şi este la fel de plăcut şi acum, are acel farmec al lui...

joi, 19 octombrie 2017

o actriţă de comedie...

... după o porţie bună de lemne sparte şi după masa de seară, am descoperit în această seară - spre marea mea bucurie -  pe Paramount Channel filmul ''Foul Play'' cu graţioasa, drăgălaşa şi veşnic plina de farmec: Goldie Hawn
 (https://ro.wikipedia.org/wiki/Goldie_Hawn )!

(swursa foto:https://www.cinemagia.ro/actori/goldie-hawn-2080/poze/2321517/#gallery)
... orice film  în care a jucat drăgălaşa actriţă, a fost un film ce mi-a plăcut, m-a revigorat, m-a binedispus !
... ţin minte că primul film pe care l-am vizionat la cinema, la o grădină de vară (şi pe atunci, atât de tânără eram şi  chiar credeam că ... ''tot ce zboară se mănâncă''...) cu această minunată actriţă era ''Butterflies Are Free''

...  apoi am vizionat minunatul ''Cactus flower'':

... după care nu mai ştiu ordinea dar au fost atât de multe filme reuşite, cu o Goldie amuzantă, distractivă devenind pentru mine o adevărată legendă:

.... dar amuzanta Goldie ştie şi să cânte şi să danseze atât de bine:

... şi face parte dintr-o lume minunată, lumea actriţelor talentate:

marți, 17 octombrie 2017

zbor prin zi...

... pentru că pe la mine ziua trece cu multă muncă fizică (profit de orele însorite...), caut pagina fb a doamnei Laura unde găsesc rânduri minunat scrise (Laura Schussmann):
         ''Își întind zorii de zi aripile peste nemărginIre ca niște păsări îndrăgostite de zbor.
          Revelațiile nopții se transformă în realitatea dimineților aurii, zâmbet melancolic al unei toamne deja arămii. 

          E ca un răspuns de regăsire și trupul îmi vibrează la atingerea picăturilor de tăcere ale gândului meu cuminte.
          Nu mă întreba viață de câte ori am vrut să îmi reinventez identitatea. Să fiu așa cum îmi imaginez că nu aș putea să fiu niciodată.
          Dar la final de metamorfoze și transformări forțate de destin, am ajuns la concluzia că cel mai bine îmi este când mă reîntâlnesc cu mine însămi.
          Eu fiică rebelă, copil obraznic al universului fără limita bunului simț, alegând desculță prin suflete rătăcite de atâta căutare, mă ador pe mine, așa cum sunt, jumătate înger... jumătate demon... un întreg de nerăbdare și dorință de a fi...
          Nu îmi interzic dreptul de a înțelege sensul vieții, filozofez, poate chiar bat și câmpii cu grație câteodată, dar am nevoie să mă lămuresc eu mai bine despre misterul existenței noastre, de ce, cum și până când ar trebui să fiu aici...
          O nouă zi, o nouă lecție de viață, încă o tresărire de spirit când un cuvânt, un gest sau un zâmbet, mă surpind cu o lacrimă în colțul inimii. Sunt puternică, dar mă simt fragilă și mă încovoi uneori sub greutatea unui suflet ce își respiră prin vorbe durerea. Caut răspunsuri la întrebări și pulsul îmi crește brusc când descopăr cât de minunat de simple pot fi revelațiile. 

          Și mai îmi alunecă o frunză pe pupila mea dilatată parcă de lumina ce îmi inundă privirea confuză cu puritatea ei difuză când zorii își întind aripile peste nemărginire ca niște păsări învățând zborul spre imensitatea universului ce sunt.
'' 

                      (LAURA SCHUMANN,''ZBOR PRIN ZI...'')

luni, 16 octombrie 2017

pânza de păianjen...

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: Citate favorite !

CELLA SERGHI

              (https://ro.wikipedia.org/wiki/Cella_Serghi )   

Imagine similară

       (sursa foto: https://goo.gl/images/Jfw4j1)

                             PÂNZA DE PĂIANJEN

                                           
           Într-o zi, înainte de ora de matematici, Diana a declarat dintr-o dată, pe neaşteptate:
-Fetelor, vreau să-l cuceresc pe Fie-A-B.
           Ideea a fost găsită foarte amuzantă deoarece Fie-A-B era tare timid. Diana a ieşit din clasă  în recreaţie, a intrat două minute după intrarea profesorului, dând buzna, ca şi când nu ar fi ştiut că ora a început, şi s-a oprit speriată. El a privit-o de parcă o vedea pentru întâia dată. Ea juca iscusit. Obrajii roşii, părul, în dezordine, arămiu, avea aerul să întrebe cu fiecare fir al lui: ''Cum, sunteţi în clasă, domnule profesor ?!''  Mâinile, de-a lungul corpului, ţineau uşor şorţul, ochii îl priveau în plin, verzi, şi parcă spuneau: ''Sunt dezolată că n-am auzit clopotul, domnule profesor, regret....'' El a făcut o sforţare vădită ca să treacă peste plăcerea de a o mai privi, şi alta ca să spună indiferent: ''Poftim în bancă, domnişoară.''
           La lecţia următoare, Fie-A-B  nu a găsit creta la tablă. Diana a ieşit din bancă şi i-a dat o bucăţică de cretă, din cele ce rămân de neîntrebuinţat prin micimea lor. El a zâmbit:
           ''Cam mică.'' Ea a scos din buzunar o cretă mare, neîncepută: ''Poftim una mai mare.'' El a privit-o amuzat, ea a trecut în bancă serioasă, şi toată ora s-a uitat în ochii lui, cuminte, şi l-a ascultat cu interes prefăcut.
           La prima oră care a urmat, Fie-A-B a trecut, ca de obicei, la tablă, a tras o linie dreaptă, a mişcat buzele, dar în aceeaşi clipă, Diana, tare, în locul lui, a spus:
-Fie A B...
           El a întors capul, să vadă cine a avut atâta îndrăzneală. Diana stătea cu gâtul îndoit, cu privirea în bancă, ascunsă toată sub părul acela năzdrăvan, care vorbea în locul ei: ''Da, am fost obraznică, recunosc.'' Apoi a ridicat capul şi, cu privirea plină de puncte lucioase, aurii, a adăugat: ''N-o să mai fac altădată...'' iar zâmbetul mărturisea: ''Mă amuză să te tachinez, fiindcă îmi placi.'' Toate astea s-au petrecut, bineînţeles, într-o singură clipă, în care nu s-a schimbat între ei niciun cuvânt. Fie-A-B a continuat, întorcându-se cu faţa către tablă:
-Ei da, fie A B, după cum prea bine a observat domnişoara Slavu !
           Tabla era totdeauna dinadins murdară pentru ora de matematici. Diana ieşea din bancă şi se ducea s-o şteargă, apoi trecea în bancă şi asculta cuminte, fără să-l privească mai mult decât o dată în timpul orei. Privirea asta noi vedeam că profesorul o aşteaptă, iar ea o calcula cu dibăcia unei adevărate cochete şi i-o dăruia când se aştepta cel mai puţin. Câteodată nu-l băga în seamă deloc.
           Clasa urmărea cu interes evoluţia acestui flirt şi o admira pe Diana. Eu aveam chef s-o bat. Totuşi, de câte ori se credea neobservată, cădea pe gânduri, tristă. Părea că se desprindea cu totul de lumea dimprejur, părea că mai e o lume înlăuntrul ei, căreia îi aparţine, pe care o lua în serios, în care era gravă. Ochii ei căpătau atunci o culoare întunecată, de nepătruns, ca o apă foarte adâncă. Diana parcă pornea într-o călătorie lungă, subterană, la capătul căreia poate se regăsea pe ea, alta decât aceea pe care o vedea toată lumea. Din zâmbetul ei vesel, zglobiu, nu mai rămânea decât o fărâmă, foarte tristă.   
                                                                           x
                                                                     x           x 
           Dar un colţ al odăii, seara, se transforma, atins parcă de bagheta magică a unei zâne. Era acolo, luminată, - pe când restul încăperii rămânea în întuneric, - o oglindă mare, în cadru de lemn galben, oval, iar în faţa ei, mama, în rochie de voal de culoarea şampaniei, brodată cu mărgele aurii, mama, care toată ziua trebăluia, legată la cap cu un tulpan, şi spăla vase, devenea o prinţesă, o făptură de vis sau de basm, o zeiţă cu braţe goale roz, cu părul auriu, împletit ca un colac, strălucitor ca rochia. Minunea dura puţin. Mama îşi punea pantofii de bronz şi pleca...    
                                                                           x
                                                                     x           x 
           Cercul cunoştinţelor mele se lărgea din ce în ce. Fără ştirea mea, fără să vreau m-am pomenit făcând parte dintr-o lume în care mi se părea că am intrat prin fraudă de îndată ce revedeam în minte odaia noastră cu lampa de petrol care fila, cu duşumeaua scorojită şi năpădită de şoareci...
                                                                           x
                                                                     x           x 
           Mă risipeam, mă cheltuiam, căutam să fiu amabilă, spirituală, fiindcă simţeam că nu pot oferi decât prezenţa mea, fără acoperirea unui nume sau a unei situaţii strălucite...
                                                                           x
                                                                     x           x 
           Şi atunci, de îndată ce mă aflam în faţa cuiva, deveneam de o excesivă exuberanţă: zâmbet, vioiciune, haz, totul era pus în mişcare. Şi aşa mi-au devenit fireşti o anumită vervă, o anume uşurinţă de a mă exprima, o isteţime care trecea drept inteligenţă, dar care pe mine mă oboseau, mă stinghereau, fiindcă îmi dădeam seama de goliciunea lor. Nopţile, mai ales, când mă gândeam îndelung la prăpastia dintre viaţa mea de sindrofii şi cea de toate zilele, la veşnicele economii ale mamei, la revoltele tatii, mă străduiam să înţeleg unde e adevărul, de ce nu e mai multă dreptate. Şi cu toate că-l înfruntam pe tata, ajungeam câteodată, pe alte căi, să-i împărtăşesc furia, fără a-i înţelege zbuciumul. Noaptea rămâneam uneori până târziu la fereastră şi aşteptam ceva, o minune, care să schimbe faţa lumii, poate aripi să zbor, poate un tânăr... care, prin forţa iubirii lui, să transforme cenuşăreasa în prinţesă...

           Noaptea, mizeria era ştearsă de întuneric; afară - toată liniştea, tot albastrul, toată puzderia de stele. Printre ele căutam răspuns la neliniştea mea, la atâtea întrebări care mă chinuiau.

                           (CELLA SERGHI, ''PÂNZA DE PĂIANJEN'')

sâmbătă, 14 octombrie 2017

chepengul...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 


Randunici 4                

                         

           
                                            

                           
                          

                         CHEPENGUL

                                               de RAY BRADBURY

              Zece ani a locuit Clara Peck în casa aceea veche până să facă strania descoperire: la jumătatea scărilor către etajul doi, pe palier, în tavan... chepengul !
-Ia te uită !
              Rămasă pe trepte, îl cercetă încercând să se dumirească şi să înfrunte adevărul.
-Nu se poate ! Să fi fost atât de oarbă ?... Doamne, e un pod în casa mea !
              Urcase şi coborâse scările de miii de ori în miii de zile şi nu-l văzuse niciodată.
-Nebună bătrână ce sunt !
              Şi se răsuci pe vârfuri, uitând de ce urcase.
              Înainte de prânz nimeri iarăşi sub chepeng; îl privi fix ca un copil înalt, subţiratic, emotiv, cu obraz palid şi ochi peste măsură de strălucitori şi rotunzi.
-Şi acum, că am descoperit drăcia asta, ce-am să fac acolo ? Cămară, poate. Ei...
              Şi plecă, nedesluşit tulburată, cu senzaţia că mintea îi alunecă într-o zonă de umbră.
-Dă-o-ncolo de treabă, Clara Peck, îşi zise în timp ce făcea curat în salon. Ai abia 57 de ani, nu te-ai senilizat încă !
              Şi totuşi de ce nu îl observase ?
              De vină era liniştea din casă, precis. Acoperişul nu se stricase niciodată, aşa că nici apa nu picurase din tavan, vântul nu clintise bârnele înalte şi nu avea nici şoareci. Dacă ploaia ar fi susurat ori bârnele ar fi mormăit ori şoarecii s-ar fi zbenguit în pod, atunci şi-ar fi ridicat privirea şi ar fi văzut chepengul.
              Dar casa rămăsese tăcută, iar ea - oarbă.
-Fleacuri ! se răsti, la cină. Spălă vesele, citi până la zece şi se duse la culcare devreme.
              În acea noapte auzi primele bătăi uşoare, un fel de Morse, şi cele dintâi zgârieturi deasupra, de parcă cineva scrijelea pe partea cealaltă, nevăzută, faţa ca o lună palidă a tavanului pleşuv.
              Aproape adormită, buzele ei îngânară:''Un şoarece !''
              Şi apoi o cotropi somnul.
              Coborând să-şi pregătească micul dejun, îşi aţinti spre chepeng ochii de fetiţă şi-şi simţi degetele numai piele şi os crispându-se pe scara pliantă.
-La dracu ! bolborosi. De ce atâta osteneală să te uiţi într-un pod gol ? Săptămâna viitoare, poate.
              Cam după trei zile chepengul dispăru.
              Asta era; uitase să-l privească. Deşi, tot aşa de bine, poate că nici nu fusese acolo.
              Dar în miezul celei de-a treia nopţi auzi zgomote de şoarece sau cine-ştie-ce-altceva lunecând de la un capăt la atul pe tavanul dormitorului precum stafiile lăptoase ce ating suprafaţa ascunsă a lunii.
              De la acest gând bizar sări în imaginaţie la puful de păpădie ori pur şi simplu la firele de praf scuturate de pe un pervaz al podului.
              Hotărâ să adoarmă, însă numai hotărârea nu-i fu de ajuns. Întinsă în pat, scruta tavanul cu o asemenea intensitate, încât trăi sentimentul că ar fi putut să sfredelească mortarul cu privirile, ca razele X, şi să vadă ce se mişcă dincolo de el.
              Un circ de purici ? Un trib de şoareci-nomazi în exod de la vreo casă din vecini ? Nu demult câteva case au fost înfăşurate în pânze ca nişte corturi de circ masive şi întunecate, iar oamenii de la deparazitare si-au aruncat înăuntru bombele ucigaşe, lăsând viaţa secretă din acele locuri să sucombe.
              Când colo, viaţa secretă şi-o fi împachetat blăniţa şi-a şters-o. Podul Clarei Peck, cu o masă gratuită, devenise noul lor cămin. Şi totuşi...
              În timp ce ochii îi pironeau tavanul, sunetele reîncepură. În forme stranii se urzeau pe suprafaţa largă a tavanului; unghii ascuţite cotrobăiau scurmând ici şi colo, în colţurile încăperii închise de deasupra.
              Clara Peck îşi ţinu respiraţia.
              Urzeala zgomotelor creştea. În târcoale mai prinseră a se înmănunchea deasupra şi dincolo de uşa dormitorului. Ca şi cum creaturi în filigran, orice vor fi fost, săpau sus încă o uşă secretă, cu gând să iasă afară. Încet, Clara Peck se ridică şi tot atât de încet puse un picior pe podea, dorind din suflet să nu scârţâie. Încet, întredeschise uşa. Cercetă holul invadat de lumina glacială a lunii pline ce se revărsa pe fereastra palierului spre a-i arăta...
              Chepengul.
              Imediat, ca ademenite de căldura trupului ei, zgomotele vagi ale inefabilelor picioare fantomatice de sus se adunară în grabă, agitate, chiar la rama chepengului.
              ''Doamne !'' se înfioră Clara Peck. ''Mă aud. Vor ca eu să...''
              Chepengul vibra uşor sub legănarea greutăţii minuscule a ce-vor-fi-fiind cele ce foşgăiau deasupră-i.
              Şi tot mai multe şi mai multe picioare invizibile de păianjen sau de rozătoare sau poate cârlionţii zbârliţi ai vechilor ziare îngălbenite foşneau atingând rama de lemn.
              Mai tare şi mai tare.
              Clara începu să ţipe: 
-Zâât !
              Atunci sună telefonul.
-Oh ! icni Clara Peck.
              O tonă de sânge i se prăvăli prin oase mai să-i zdrobească degetele de la picioare.
-Cine-i ? strigă.
-Clara ! Sunt Emma Crowley. Ce se întâmplă ?
-Doamne ! ţipă Clara. M-ai speriat ca dracu ! Emma, de ce dai telefon aşa târziu ?
              În tăcerea lungă ce urmă femeia de la celălalt capăt al oraşului îşi veni în fire.
-E o prostie, n-am putut să dorm. Am avut o presimţire...
-Emma...
-Nu, lasă-mă să termin! M-am gândit deodată: Cu Clara se-ntâmplă ceva sau Clarei i-e rău sau...
              Clara Peck se prăbuşi pe marginea patului, îmbrâncită de greutatea vocii Emmei. Cu pleoapele închise, dădu din cap:
-Clara, zise Emma de la o mie de mile depărtare, eşti... bine ?
-Bine, răspunse în fine Clara.
-Nu eşti bolnavă ? Nu ţi-a luat foc casa ?
-Nu. nu. Nu.
-Slavă Domnului ! Proastă mai sunt ! Mă ierţi ?
-Te-am iertat.
-Bine, atunci... noapte bună.
              Şi Emma Crowley închise telefonul.
              Clara Peck rămase uitându-se la receptor ascultând tonul care spunea că cineva a plecat şi într-un târziu îl puse la loc în furcă, pe pipăite. Se întoarse să privească chepengul.
              Era linişte. Doar umbra frunzelor pâlpâia şi tremura în chenarul de lemn al ferestrei.
              Clara clipi spre tavan:
-Te crezi isteţ, da ?
              Până în zori nu s-au mai auzit nici foşgăieli, nici murmure sau dansuri şoriceşti.
                                                     x
                                                x       x
              Zgomotele au revenit după trei nopţi, şi mai intense.
-Nu-s şoareci, îşi zise Clara Peck. Şobolani zdraveni, nu ?
              Drept răspuns, tavanul execută fără muzică un balet vijelios, întortocheat. Straniul dans nu se potoli până la apusul lunii.
              Abia când prinse să se întrezărească o geană de lumină, în casă se aşternu liniştea, întreruptă doar de respiraţia Clarei Peck, care parcă acum înviase.
              Către sfârşitul săptămânii urzeala zgomotelor deveni mai geometrică. Răsunau în toate camerele de sus: în cea de lucru, în vechiul dormitor şi în biblioteca unde vreun locatar de altădată răsfoise cândva paginile şi rătăcise cu privirea asupra mării de castani.
              Într-a zecea noapte, când zgomotele ajungeau ca o darabană îndrăcită cu sincopări îngrozioare, pe la trei dimineaţa, toată numai ochi, Clara Peck îşi năpusti mâna asudată spre telefon şi formă numărul Emmei Crowley.
-Clara ! Ştiam c-ai să mă suni !
-E trei dimineaţa ! Nu te miri ?
-Nu, stăteam aici culcată şi mă gândeam la tine. Aş fi vrut şi eu să te sun dar aş fi părut nebună. Ceva nu e în ordine, aşa-i ?
-Emma, răspunde-mi: dacă o casă are un pod gol de ani de zile şi deodată podul e plin, cum vine chestia asta ?
-N-am ştiut că ai pod...
-Cine a ştiut ? Ascultă, ce s-a auzit la început ca nişte şoareci, după aia ca nişte şobolani, se aude acum ca o droaie de pisici care se fugăresc. Ce să fac ?
-Telefonul Echipei de deparazitare Ratzaway de pe Main Street e... Aşteaptă. Uite: Main-77799. Eşti sigură că e ceva în pod ?
-Toată echipa aia împieliţată de atletism a liceului.
-Cine a mai locuit în casa ta, Clara ?
-Cine...?
-Vreau să spun că... la tine mereu a fost curat, nu-i aşa ? şi  acuma, uite, e infestat. A... murit cineva vreodată acolo ?
-Să moară ?
-Normal ! Dacă a murit cineva acolo, poate nu ai câtuşi de puţin şoareci !
-Vrei să spui... stafii ?
-Nu crezi în...
-Stafii sau aşa-zişi prieteni care vor să mă bage în sperieţi ? Să nu mai suni, Emma !
-Tu m-ai sunat !
-Închide, Emma !
              Emma Crowley închise.
              La trei şi un sfert, în răcoarea dimineţii, Clara Peck se furişă în hol, rămase o clipă pe gânduri, apoi privi provocator spre tavan:
-Stafii ?
              Balamalele chepengului, învăluite în beznă, scânciră uşor.
              Clara Peck se întoarse încet în cameră şi, atentă la orice mişcare, se vârâ în pat.
              Se trezi brusc la patru douăzeci, când o rafală de vânt scutură casa.
              Ar putea fi ceva afară, pe hol ?
              Se încordă cu urechile ciulite.
              Ca-n şoaptă, aproape neauzit, chepengul din tavan se tângui.
              Şi se deschise larg.
              ''Imposibil !'' înlemni Clara.
              Chepengul se trânti, iarăşi se ridică şi iar se trânti, bufnind sec.
              ''Ba da !''
              ''Mă duc să mă conving.''
              ''Nu !''
              Sări din pat, încuie uşa şi se aruncă înapoi în aşternut.
-Alo, Ratzaway ! îşi auzi vocea înfundată cerând la telefon, cu pătura în cap.
              Coborând scările la şase dimineaţa, îşi pironi privirile înainte, dinadins ca să nu zărească acel înfiorător tavan.
              La jumătatea scărilor aruncă totuşi o ocheadă şi o pufni râsul.
-Caraghioaso ! se burzlui.
              Căci chepengul  nu era deschis.
 -Ratzaway ? întrebă la telefon pe la şapte şi jumătate într-o sclipitoare dimineaţă.           
                                                     x
                                                x       x
              Se apropia prânzul când camioneta Echipei Ratzaway frână în dreptul casei Clara Peck. Din stilul în care d-l Timmons, tânărul ''inspector'', tândălea cu dispreţ insolent pe aleea dinspre stradă, Clara pricepu că ştie totul despre şoareci, termite, fete bătrâne şi zgomote bizare auzite în miez de noapte. Unduindu-se, el azvârli lumii o privire cu acea rafinată superioritate masculină a toreadorului din arenă ori a cufundarului abia ţâşnit din văzduh ori a craiului care-şi aprinde ţigara cu spatele la biata creatură lungită în pat. Apăsând butonul soneriei, părea mesagerul divinităţii. Când Clara Peck deschise, fu cât pe-aci să-i trântească uşa în nas, într-atât ochii lui o dezbrăcară de rochie, de carne, de gânduri. O învălui cu un zâmbet de alcoolic: era beat criţă. Exista o singură soluţie:
-Nu sta, se răsti Clara. Fă ceva !
              Se răsuci apoi pe călcâie şi se depărtă de figura lui năucită, întorcându-se doar cât să constate dacă a obţinut efectul dorit. Foarte puţine femei i se adresaseră vreodată în halul ăsta ! D-l Timmons studie uşa, după care, curios, păşi înăuntru.
-Aici sus, indică ea şi defilă prin hol spre palierul unde pregătise scara pliantă.
-Aici e podul, arătă cu mâna. Vezi dacă dai de capăt afurisitelor ălora de zgomote. Şi să nu mă încarci la socoteală când termini ! Să te ştergi pe picioare după ce cobori ! Eu mă duc după cumpărături. Pot să am încredere că n-ai să furi nimic cât lipsesc ?
              Îl urmărea cum se clatină la fiecare respiraţie, mai să cadă; din faţa ca sfecla ochii o străfulgerară. Însă, până să apuce să zică ceva, ea coborâse scările şi-şi îmbrăca pardesiul.
-Ştii cum se aud în casă şoarecii dintr-un pod ? îl întrebă peste umăr.
-Al dracului să fiu dacă nu ştiu, cucoană.
-Vorbeşte frumos !... Dar la şobolani te pricepi ? S-ar putea să fie şobolani sau chiar ceva şi mai mare. Ce poate fi mai mare într-un pod ?
-Aveţi ceva ratoni prin jur ?
-Şi cum să intre acolo ?
-Pe mine mă întrebaţi ? Nu vă cunoaşteţi propria casă ? Credeam că...
              Aici însă se opriră amândoi.
              Pentru că de sus se auzi un zgomot.
              Întâi un soi de gâfâit, apoi nişte bufnituri înfundate ca ale unei inimi uriaşe. Ceva se mişcă în pod.
              Timmons se uită la chepeng şi se răţoi: 
-Hei !
              Mulţumită, Clara Peck încuviinţă din cap, îşi puse mănuşile şi îşi aranjă pălăria, pândind.
-Seamănă a..., tărăgănă vorbele d-l Timmons.
-Da ?
-A locuit aici vreodată un căpitan de marină ?
              Zgomotul se auzi iar şi mai clar. Întreaga casă părea că geme purtată de valuri, în timp ce o mare greutate se legăna deasupra.
-Seamănă a... încărcătură... Timmons închise ochii şi ascultă: Încărcătura de pe o corabie; alunecă în cală când corabia îşi schimbă cursul... Izbucni în hohote şi deschise ochii.
-Doamne Dumnezeule ! bolborosi Clara străduindu-se să-şi imagineze cum vine asta.
-Pe de altă parte, reluă d-l Timmons şi zâmbi mânzeşte spre tavan, aveţi sus vreo seră sau ceva de genul ăsta ? Seamănă cu zgomotul făcut de plante când cresc sau poate cu zgomotul mucegaiului, cât un coteţ, care se umflă de nu-l mai poţi opri. Am auzit de-un tip care cultiva mucegai în pivniţă. Era...
              Uşa de plasă de la intrare se trânti.
              Clara Peck, de afară, privi fioros către bancurile lui nesărate:
-Mă-ntorc într-o oră. La treabă !
              Râsul bărbatului o urmări de-a lungul aleii. O singură dată nu se mai stăpâni şi se-ntoarse. Afurisitul stătea în capul scării uitându-se în sus. Apoi dădu a lehamite şi...
              Se căţără pe scara pliantă cu gesturile unui marinar.
                                                    x
                                                x       x
              Când Clara Peck se întoarse, după un ceas, mărşăluind ca la paradă, camioneta lui Ratzaway încă mai stătea la curba din dreptul casei ei.
-Drace ! Credeam c-a terminat deja. Năstruşnic om ! Pesemne se fâţâie prin-năuntru şi-njură...
              Se opri să asculte.
              Linişte.
-Ciudat, murmură.
-D-l Timmons, strigă.
              Şi dându-şi seama că încă era la vreo douăzeci de paşi de uşa deschisă, se apropie să strige prin uşa de plasă.
-E cineva acasă ?
              Păşi într-o linişte ca aceea de demult, dinainte ca şoarecii să se fi metamorfozat în şobolani, iar şobolanii în acele creaturi şi mai mari, şi mai neguroase, care se zbânţuiau în pod. O linişte atât de densă, încât, dacă ai fi respirat-o, te-ai fi asfixiat.
              În capul scărilor şovăi neîncrezătoare, cu plasa strânsă la piept ca un copil mort.
-D-l Timmons...?
              Dar casa încremenise.
              Scara pliantă încă aştepta pe palier.
              Însă chepengul era închis.
              ''Drace ! E clar că nu e sus ! Nu s-ar fi închis înăuntru. Pur şi simplu a şters-o, nemernicul !''
              Se-ntoarse şi privi lung camioneta părăsită în scânteietoarea lumină a amiezii.
              ''S-a stricat probabil. S-o fi dus după ajutor.''
              Descărcă cele cumpărate în bucătărie şi, pentru întâia oară după ani de zile, neştiind de ce, aprinse o ţigară, o fumă, aprinse alta şi-şi încropi un prânz fistichiu, izbind farfuriile şi uitând în funcţiune deschizătorul electric pentru conserve.
              Casa o asculta fără să-i răspundă.
              Pe la două, liniştea îi dădea târcoale ca un nor.
-Ratzaway, rosti după ce formase numărul de telefon.
              Proprietarul companiei de deparazitare sosi cu motocicleta într-o jumătate de oră să ia camioneta abandonată. Dădu un bobârnac şepcii în semn de salut şi intră să tăifăsuiască un pic cu Clara Peck, cercetând între timp încăperile pustii şi cântărind liniştea.
-Nici o supărare, coniţă. Charlie s-a mai cherchelit în ultima vreme. O să-şi arate el nasul mâine, să-l concediez... Ce treabă avea aici ? Privirea îi fugi spre scara pliantă.
-Oh, se precipită clara Peck, venise să controleze... în general...
-Am să vin eu mâine, hotărâ proprietarul.
              În vreme ce se îndepărta în amiază, Clara Peck urcă scările încet, iscodind chepengul.
-Nici el nu te-a văzut.
              Nicio bârnă nu tresări, niciun şoarece nu se zbengui în pod.
              Încremeni ca o statuie; prin uşa din faţă, rămasă deschisă, razele soarelui lunecau, coborând imperceptibil spre apus.
              ''De ce ? se mira. De ce l-am minţit ?''
              ''Ei bine, pentru un singur motiv; chepengul e închis, nu ? Şi nu ştiu de ce dar vreau ca nimeni să nu se mai urce vreodată aici. Nu-i caraghios ? Nu-i straniu ?''
              Mâncă de seară devreme, trăgând cu urechea.
              Spălă vasele atent.
              Se urcă în pat la ora zece, însă în vechiul dormitor al servitoarei, de la parter, nefolosit de ani de zile. Nu-şi explica de ce alesese camera de la parter; pur şi simplu o făcuse şi acum zăcea lungită, cu urechile ciulite şi pulsul palpitându-i în gât şi în tâmple.
              Împietrită ca o statuie tombală învelită în linţoliu, aştepta.
              În miez de noapte o pală de vânt înfioră desenul frunzelor de pe pătură. Ochii i se deschiseră brusc, aşa cun plesnesc mugurii.
              Bârnele casei tremurau.
              Săltă capul.
              Ceva şoptea aproape neauzit în pod. Se sculă.
              Sunetul se înteţi, era mai greoi, asemeni unui animal uriaş dar inform, care se tăvălea în bezna podului. Puse tălpile pe podea şi încremeni cu ochii la ele. Zgomotul reveni, de şi mai sus, ici o zdupăială forfotitoare ca a picioarelor de iepuri, colo ca ticăitul înfundat al unei inimi enorme.
              Ieşi în holul de la parter şi înlemni scăldată în lumina lunii, rece şi pură ca zorii de zi, revărsată prin geamuri.
              Cu mâna încleştată de balustradă urcă pe furiş. Ajunsă pe palier, atinse scara pliantă şi ridică privirea.
              Pleoapele i se închiseră o clipă. Inima-i zvâcni şi imediat îngheţă. Fiindcă sub ochii ei, extrem de încet, chepengul se ridică. Se deschisese să-i arate un pătrat jinduitor de beznă, ca un puţ de mină vertical, nesfârşit.
-M-am săturat ! ţipă Clara Peck şi se repezi jos în bucătărie, de unde veni ca o vijlelie cu un ciocan şi cuie şi urcă în salturi.
-Nu mai cred nimic din toate astea ! Nu mai cred, auzi ? Potoleşte-te !
              În vârful scării pliante fu nevoită să întindă o mână în întunericul compact, astfel încât şi capul pătrunse pe jumătate înăuntru.
-Acum ! strigă.
              În aceeaşi clipă, când capul împungea bezna şi degetele orbecăiau să găsească marginea chepengului, se întâmplă un lucru senzaţional. Ca şi cum ceva i-ar fi apucat capul, ca şi cum ea ar fi fost dopul smuls dintr-o sticlă, întregul trup, braţele, picioarele drepte îi fură supte în pod.
              Dispăru precum batista unui iluzionist. Fu absorbită în sus ca o marionetă cu sforile înşfăcate de o forţă nevăzută. Atât de rapidă a fost mişcarea, încât papucii n-au apucat să cadă de pe stinghiile scării pliante.
              După asta nu s-a mai simţit niciun geamăt, niciun strigăt. Numai lunga respiraţie a tăcerii, preţ de vreo zece secunde. Apoi, fără o cauză aparentă, chepengul se trânti cu un sunet înfundat.
                                                              x
                                                          x      x
              Un an mai târziu, o altă familie a cumpărat casa cea liniştită şi s-a mutat în ea.
              Descoperind chepengul, copiii s-au căţărat chiuind să deschidă larg ferestrele podului ca să intre vântul fierbinte de vară şi să-i răscolească toate cotloanele.
              După aceea, cu ţipete şi chicoteli, au coborât la o gustare straşnică: sandvişuri cu şuncă şi supă.
             
                                 (RAY BRADBURY, ''CHEPENGUL'')
                                        -traducere de A. RODINA-                      
Randunici 4






          

            

jurnalul (221)



Astăzi ... vineri, 13 octombrie, ora 23.10
Am ajuns ... la zile împărţite în: rece şi cald... partea călduroasă durează de pe la  ora 10 până pe la ora 16-17...
Mă gândesc ...  că mai este puţin timp - oare toată luna octombrie ? - cu vremea călduroasă !
Am învăţat ...  câte ceva în această vară - sper să perfecţionez vara viitoare toate aceste cunoştinţe ! 
Sunt recunoscătoare ...  Bunului Dumnezeu pentru tot sprijinul şi îndrumarea pe care le-am simţit zi după zi !
În bucătărie ...  este cald - am aţipit în fotoliu lângă plita încă destul de caldă de la focul de dimineaţă ! nu se poate fără încălzirea casei - atât pentru protejarea lui ticuţu dar şi pentru noi (eu şi mami) !
Mai nou ... şi Puiu are parte de o porţie bună de căldurică, dimineaţa, când mă trezesc eu şi pregătesc focul... eu aduc în casă cele necesare aprinderii focului, iar el se instalează mulţumit în fotoliu lângă plită, pe păturica aşezată de mine... doarme aşa de frumos ! fără nicio grijă... după caz: mănâncă ceva, înainte sau după somn !  când se satură de somn şi s-a plictisit de stat în casă, se postează în faţa uşii şi aşteaptă cuminte ca să-i deschidem uşa pentru a-şi începe... controlul peste tot, afară ! 
Sunt ...  în: costumaţia de noapte ! 
Sper să ... reuşesc să termin - săptămâna viitoare - de spart în bucăţi mici lemnele (deja am spart buturugile în 4 sau 6 bucăţi) şi să le aranjez în atelierul lui ticuţu ! acum sunt cam pe la jumătatea activităţii... 
Activitatea principală ... a săptămânii: vizita lunară la oraş, plăţi de facturi, cumpărături... în cuvinte puţine: multă alergătură şi grijă... cu o listă bine întocmită (şi răs-întocmită...) pentru a avea eficienţă... 
Aş vrea ... să pot să realizez mai multe într-o zi dar fie eu sunt cam înceată în mişcări (asta cam aşa este...), fie îmi propun prea multe... oftez !
În casă ...  este linişte: mami doarme de multişor, iar ticuţu a stins şi el tv-ul lui de câteva momente... Puiu doarme şi el la el acasă (magazia unde are adăpost, are intrarea ca să nu pătrundă vântul, pereţii sunt îmbrăcaţi în folie ca să fie izolat spaţiul, are iarbă multă şi hăinuţe groase pe care el le reaşează după cum vrea...) şi cred că se simte bine pentru că nu iese des ca să latre...  
Recolta ... din ultima perioadă este din domeniul dovlecilor  - dar care nu sunt ca anul trecut ! am jumulit şi cărat la uscat toată ''instalaţia'' (rădăcini, ''tubulatură'', frunze...) - deja este uscată şi pusă la adăpost pentru a o folosi la aprinderea focului....- iar dovlecii, cu mic cu mare, sunt în grădiniţa din faţa casei, liniştiţi ! mai avem încă roşiile şi vinetele, câţiva ardei - nu ne-am îndurat ca să curăţăm grădina ! i-am mai lăsat, aşa, ca să se mai bucure de razele soarelui ce mai apare... la fel şi florile... încă sunt frumoase multe dintre ele... 
Mi-aş dori ... o îngheţată dar nu mai am prin frigider la ora aceasta târzie... brusc, îmi dau seama că la tv-ul meu, pe ''PRO-GOLD'' este un serial ce mi-a plăcut mult cândva::''Ally McBeal'' !. 

Aici ... o să postez dovlecii noştri:, aşezaţi întâi de mine:
 apoi reaşezaţi de mami: