duminică, 17 decembrie 2017

iubirea de semeni, iubirea de sine...

... e dumincă...
... îmi plac poeziile - ele chiar îmi mângăie sufletul !
... mângâiere sufletească am găsit şi în versurile prietenei mele de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann):
             ''Să vă împreunaţi mâinile,
              Într-o rugă sfântă,
              Pentru iubirea de semeni
              Și pentru iubire de sine.
              Aprindeţi
              Candelă sfântă a inimii voastre
              Și priviţi icoana divinității,
              Care o purtaţi în voi înșivă.
Îngenuncheaţi,
În faţa propriului eu,
Ca și cum aţi îngenunchea
În faţa lui Dumnezeu.
Și rugaţi-vă, dragii mei,
Să vă regăsiţi acolo,
Unde v-aţi pierdut cândva,
Pentru că,
Ochii vă erau prea plini de lacrimi.
Pentru că
Nu v-aţi mai găsit credinţa de a fi
Și durerea pierderii,
Nu aţi mai simţit că va doare.
              E duminică,
              Și e ziua, când, liniștea ar trebui
              Să vă cuprindă.
              Zborul ar trebui să vă inspire.
              Iubirea ar trebui să vă aducă
              Aproape de iubire.
              Suntem mai mult,
              Decât credem că știm a fi
              Suntem mai divini,
              Decât îndrăznim
              Să sperăm că suntem.
              Trebuie,
              Doar să avem curajul
              Să credem cu tărie
              În puritatea și sfinţenia
              Sufletului nostru.
              O credinţa trebuie să avem,
              Ea ne ajută
              Să găsim sublimul din noi.    
Credeţi în iubire,
Credeţi în frumos,
Credeţi în zbor,
Credeţi în răsărit
Și credeţi în apus.
Dragii mei, credeţi în voi !!!
Și iubiţi-vă dragii mei,
Cât de mult puteţi voi,
Căci iubire,
Veţi lua în nemurire,
Și doar iubire,
Puteţi lasă înapoi,
Ca esenţa sublimului din voi !!! ''
     (LAURA SCHUSSMANN, 
''RUGĂCIUNE PENTRU IUBIREA DE SINE'')
           -volumul VERSURI DIN EXILUL SUFLETULUI-

joi, 14 decembrie 2017

nihil sine deo...

                                                                        NIHIL SINE DEO !

                           

                                       Dumnezeu să Te odihnească în pace, Majestate !


   sursa fotografie:  Geo Vuici.

miercuri, 13 decembrie 2017

ultimul mareşal al României...

... demult timp, cetăţenii patriei noastre nu mai ştiu multe despre armată dispărând obligativitatea serviciului militar (ultima încorporare a recruţilor fiind în 2006)... 
... ce se cunoaşte cel mai adesea ? că există oameni care se ocupă de activitatea specifică armelor şi apărării ţării ! la sărbătorile oficiale, sunt admirate uniformele şi gradele afişate pe uniformă, şi bineînţeles câte ceva din dotarea armatei... sau la tv, aflăm ştiri din ţările pe unde se află detaşaţi soldaţi români...
... există şi o categorie de cetăţeni ce au făcut cândva un stagiu militar şi au un grad dar nu mai fac parte din armata acvtivă, având un livret militar şi având titulatura de:''în rezervă'' (de exemplu: eu am rămas cu gradul de sublocotenent dar în rezervă...)... actual, s-a mai revenit cumva: începând cu 2017 a apărut termenul de rezervist voluntar: http://presamil.ro/prevederi-referitoare-la-rezervistii-voluntari/ !
... în vremuri liniştite, armata este condusă de militarul cu gradul cel mai înalt - generalul:
          https://ro.wikipedia.org/wiki/General 
      https://ro.wikipedia.org/wiki/Gradele_militare_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia
... zilele acestea s-a vorbit mult şi despre un grad militar mai puţin cunoscut: cel de mareşal ! ce este un mareşal ? am aflat că este cel mai înalt grad militar din România dar doar pe timp de război:
                https://ro.wikipedia.org/wiki/Mare%C8%99al
                https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_mare%C8%99alilor_Rom%C3%A2niei
... cine a fost primul mareşal al României ? răspunsul: Regele Ferdinand I :       
                https://ro.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_I_al_Rom%C3%A2niei  
... dar cine, în România, a avut ultima dată gradul de mareşal ? Regele Mihai I :
           http://presamil.ro/regele-mihai-nu-exista-cinste-mai-mare-decat-sa-ti-slujesti-tara/

ps.
... bastonul de mareşal : 
      

sursa foto:


luni, 11 decembrie 2017

cadoul lui Moş Crăciun cel secretos...

... recunosc că am avut emoţii mari... 
... ca un copil nerăbdător, am aşteptat cadoul meu de la Moş Crăciun - prin intermediul: 
http://homewithmrst.blogspot.ro/search?updated-max=2017-10-23T00:06:00%2B03:00&max-results=2&start=24&by-date=false
şi aici:
http://homewithmrst.blogspot.ro/search?updated-max=2017-12-02T14:38:00%2B02:00&max-results=2&start=2&by-date=false
... prietena mea, Ella (http://homewithmrst.blogspot.ro ), m-a încurajat că sigur va veni şi la mine, considerând că am fost un ''copil'' cuminte şi atât de silitor în toate ! 
... şi azi, 11 decembrie, a ajuns şi cadoul-pacheţel !!!
... Moşul meu de anul acesta a fost Mia : http://craftartista.blogspot.ro/ !!!
... bucuria a fost imensă dar nu numai în sufleţelul meu, ci întreită pentru că s-au bucurat enorm şi mami şi ticuţu, fără să spun că Puiu a ţopăit şi el de bucuria mea !  
... am citit felicitarea de la Moş, am admirat fiecare obiect aflat îîn pacheţel şi, sincer, parcă nu-mi venea să cred că eu chiar am meritat atâta bucurie !!!
... mulţumesc frumos, MoşuleMia - http://craftartista.blogspot.ro/ !!!

din gândurile unui Rege...

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida
 (https://zinnaida.blogspot.ro/ )  unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: Citate favorite !

MIRCEA CIOBANU


                            CONVORBIRI CU MIHAI I AL ROMÂNIEI          

M:
        Împrejurările modelează fără cruţare omul.
................................................................................................
M:
        Doar adevărul ne poate elibera. Din cauză că adevărul este adesea incomod, nu avem curajul să umblăm după el. Sigur, el este incomod dar după ce ajungi să depăşeşti starea de inconfort pe care o provoacă, întânindu-l şi acceptându-l, abia după aceea începi să-i înţelegi binefacerile. Fără adevăr nu putem colabora. Spunem că fiecare avem adevărul nostru. Adevărul nu poate fi decât unul singur. Dacă mereu vom căuta să ne deosebim unii de ceilalţi, dacă ne vom crampona numai de ceea ce socotim noi că ni se potriveşte, atunci vom rămâne să semănăm mai departe cu stareţa aceea bătrână care a refuzat să primească un mare număr de lumânări albe, sub cuvânt că lumânările albe sunt ale catolicilor, ortodocşii folosind numai din cele galbene. Bătrâna stareţă n-avea lumânări galbene dar prefera să nu aibă deloc lumină în biserică decât să calce o prescripţie, nedându-şi seama că în toată povestea asta lumina contează, nu culoarea lumânărilor.
        Oamenii trebuie să spună adevărul. Să-l suporte – numai aşa e posibil să se dezbare de bigotismul politic actual. Adevărul este ascuns popoarelor, tocmai pentru că se ştie că adevărul îl face pe om liber. Numai minorilor şi sclavilor li se ascunde acest bun, dar până şi lor li se oferă ceva care să semene cu realitatea.
        Un popor minţit este tratat ca o fiinţă subdezvoltată mental, căreia degeaba îi spui adevărul despre lume şi despre ea însăşi.
        Un om hrănit cu adevăr se maturizează în mod normal, la timp, are opinii, şi opiniile lui trebuie să le iei în seamă cu seriozitate.
        După ce ai spus adevărul, ce mai poţi să adaugi ? El este simplu.
................................................................................
M:
        Iată un posibil program rezumat în aceste cuvinte ale lui Abraham Lincoln. Nu ştiu unde le-am găsit, le-am transcris cu gândul că-mi vor folosi cândva:
''Nu poţi avea belşug descurajând chibzuinţa.
  Nu poţi să-i întăreşti pe cei slabi, slăbind pe cei puternici.
  Nu-i poţi ajuta pe salariaţi în dauna celor ce-i plătesc.
  Nu poţi propovădui înţelegerea între oameni încurajând lupta de clasă.
  Nu poţi ajuta săraci distrugând bogaţii.
  Nu poţi evita necazurile cheltuind mai mult decât câştigi.
  Nu poţi cere caracter şi curaj celor pe care-i lipseşti de independenţă şi de iniţiativa lor.
  Nu poţi ajuta cu adevărat pe cei pentru care faci mereu ceea ce ei înşişi ar trebui să facă.''       
...............................................................................
M:
        Nimic nu este întâmplător în viaţa unui om. Omul primeşte mesaje de pretutindeni, semne. Trebuie să înveţi să le desluşeşti. Este ca la învăţarea unei limbi. De cele mai multe ori mesajele acestea rămân fără răspuns, nu schimbă nimic în viaţa omului. De câteva ori, în tinereţe, mi-am dat seama de caracterul necesar al unor întâmplări – şi am început să devin atent.
   ... Mulţi vorbesc despre Dumnezeu ca despre ceva abstract. Eu mă refer la acel Dumnezeu care se arată în faptele noastre de fiecare zi, în latura concretă a lucrurilor.
-------------------------------------------------------------------
M:

        Vezi atâţia oameni care se duc la biserică, se bat în piept, îşi fac mea culpa, dovedind astfel că sunt conştienţi de slăbiciunile lor, pe urmă ies din biserică şi continuă să trăiască la fel ca înainte. E ceva grav. Cei care spun că se bizuie pe Dumnezeu e ca şi cum nu l-ar lăsa pe Dumnezeu să se apropie de ei şi să le facă viaţa mai uşoară.
        Se spune că credinţa în Dumnezeu înmoaie inimile şi caracterele, le face slabe şi le pune, într-un fel, la dispoziţia semenilor lor mai puternici. Nu e aşa, nu e adevărat decât, poate, dacă credinţa omului nu este unită cu fapta. Dacă este unită cu fapta, credinţa noastră ne întăreşte, se face scut în faţa necazurilor. A fi creştin este un mod de existenţă, nu a face din tine un membru al unei asociaţii sau confesiuni. Nu e de ajuns să cunoşti fundamentele credinţei, pentru că aşa orice teolog ar fi mântuit. Sunt oameni simpli, care nu-şi bat capul cu dogmele, dar care ştiu să se roage şi care au convingerea nestrămutată că rugăciunea lor este ascultată. Se vede în felul de viaţă al omului dacă credinţa lui nu este numai o însuşire de precepte. 
   ... Se spune că principiile care trebuie să călăuzească pe om sunt vorbe goale. Fără valorile morale absolute nu putem să vieţuim. Cum adică, absolute ? întreabă unii. Simplu: ori eşti cinstit, ori nu eşti cinstit, nu pot fi în două feluri într-unul şi acelaşi timp, cum nu poţi să ocupi simultan două locuri diferite în spaţiu. Dacă legea spune să conduci pe dreapta, nimeni nu stă la tocmeală cu tine dacă tu vrei să conduci pe stânga; eşti sancţionat; poţi să te plângi oricui că totul e relativ, cine stă să te asculte ? Să nu ucizi. Să nu râvneşti la bunul aproapelui. Ce este relativ în aceste prescripţii ? Dacă ai ucis nu poţi să spui că n-ai ucis. Dacă prescripţia sună să mergi pe dreapta, mersul pe toate cărările arată doar că se poate merge şi aşa, dar nu fără riscul pedepsei. Da, se zice, dar perfecţiunea este o utopie, valorile absolute sunt şi ele utopii. De acord, dar să ne aducem aminte de navigatorii din timpurile vechi. Ei aveau în loc de busolă Steaua Polară. Cine spune că, pentru asta, ei au vrut asta, ei au vrut să ajungă acolo, la Steaua Polară ? Navigatorii aveau în ea un reper neînşelător: ridicau ochii şi-şi dădeau seama imediat dacă se află pe drumul cel bun ori s-au rătăcit.
        Unii spun în glumă că există o mie de feluri de-a fi cinstit. Spun aşa pentru că vor să justifice, probabil, neputinţa lor de a fi astfel. Nu există decât un singur fel de-a fi cinstit, după cum nu există decât un singur fel de-a fi curat, dacă te-ai spălat bine din creştet până în tălpi. Să nu fii egoist. Să-ţi iubeşti aproapele - în spiritul lui Christos.
   ... Când lipseşte credinţa, nu mai poţi deosebi între bine şi rău. Bâjbâi, te rătăceşti, azi mergi după unul, mâine după altul şi până la urmă spui că nu există nimeni care să cunoască adevărul sau că adevărul nu există. 
..........................................................................................................
M:

        Aş vrea să aflu că bisericile din România nu se deschid doar duminicile şi în zilele de sărbătoare, când se fac slujbele, ci în fiecare zi, pentru ca oricine trece din întâmplare pe lângă ele şi are un gând pentru Dumnezeu să intre înăuntru o clipă, două să se reculeagă.
...........................................................................................................

M:
        Am găsit mai demult scris pe o placă de faianţă următoarele cuvinte:
''A fi tăcut este o umilinţă.
  A fi tăcut când e vorba de defectele altora este caritate.
  A fi tăcut în a nu rosti cuvinte inutile este penitenţă.
  A fi tăcut în locul şi la timpul potrivit este prudenţă.
  A fi tăcut când îţi duci crucea este eroism.''
....................................................................................................
M:
        Ceea ce suntem e darul dat de Dumnezeu nouă. Ceea ce devenim este darul nostru către Dumnezeu. Este unul din acele gânduri atât de simple şi atât de adevărate, încât omul pare să se fi născut cu ele.
..........................................................................................................
M:
        Românii trebuie să-şi cunoască istoria, mai ales istoria ultimelor două secole, care a fost cel mai primejdios falsificată. Trebuie să se înapoieze oamenilor adevărul despre ei înşişi.
        Noi trebuie să ne întoarcem la viaţa civilizată de dinainte.
        Noi avem la ce să ne întoarcem.
        Pe noi comuniştii ne-au scos din făgaşul nostru. Dacă pornim înainte de aici, din locul unde suntem, din stadiul actual al istoriei noastre, nu pornim dintr-un loc bun. Ce înseamnă să preiei industria de azi ? Ea trebuie pusă pe baze noi. Ce înseamnă să refaci agricultura, păstrând în vigoare aceleaşi relaţii ale omului faţă de oameni şi faţă de pământ? Noi am avut o lege bună, o constituţie care poate să pună iarăşi ordine în haos. Pe trecutul nostru trebuie să ne rezemăm, de la el mai departe trebuie să pornim. Cei patruzeci şi cinci de ani de comunism au încurcat în aşa fel totul, încât ghemul acesta nu mai poate fi descâlcit. A existat o Academie Română. Ea a fost amestecată cu valori false. Să ne întoarcem la criteriile de selecţie ale Academiei Române de odinioară. Viaţa noastră va fi nevoie să fie aşezată întâi pe baze morale, şi mai pe urmă pe cele politice. Criteriile de selecţie şi de promovare de asemenea trebuie să vină din altă direcţie, nu din direcţia politicului. Când un om se află pe locul pentru care s-a pregătit şi care, prin aceasta, i se cuvine, omul acesta este fericit: se înţelege pe sine, îi înţelege şi pe alţii. Când nu se află pe locul său, chiar dacă se află pe un loc mai bun decât ar fi sperat, el este neliniştit, agresiv, priveşte la alţii cu neîncredere, are părerea că, aidoma lui, toţi se află pe locuri nepotrivite cu priceperea lor.
......................................................................................................................
M:
        Un om credincios este prin forţa lucrurilor un element de stabilitate în viaţa socială a unei ţări. Munca pentru el nu este o vorbă goală sau numai o cale de a-şi câştiga pâinea. Un om credincios munceşte ca pentru Dumnezeu – şi va munci bine, pentru că pe el îl trimite la muncă nu numai gândul datoriei, ci şi un optimism care nu se dobândeşte decât prin credinţă.
  
                             (MIRCEA CIOBANU,
           ''CONVORBIRI CU MIHAI I AL ROMÂNIEI'')

duminică, 10 decembrie 2017

o iubire cât o viaţă...

... am repovestit, pe blog, poveşti de viaţă ale unor prinţese ce au fost cândva în istoria poporului nostru - atrasă de evenimentele vieţilor lor...
... m-am gândit: ce ar fi să scriu şi despre un tânăr Rege - ca în basme: frumos, pasionat de maşini şi avioane, delicat, corect şi responsabil - şi despre iubirea vieţii sale ?!
... da, să repovestesc despre iubirea Regelui Mihai I:
... exact ca în basmul în care tânărul prinţ se îndrăgostea de o preafrumoasă fată prin intermediul unui tablou - sau ca în iubirea sultanului Ahmed I faţă de o frumoasa fată, devenită apoi sultana Kosem - Regele nostru, privind un film-reportaj, prin 1942, s-a îndrăgostit de o tânără fată ce era prezentă în acele informaţii... mai târziu, Regina Anna poestea această întâmplare:     
            ''Unul dintre reportaje era despre descoperirea în Maroc a mormântului fratelui cel mare al mamei. Eu sunt cea care i-a  descoperit într-un mausoleu din Rabat şi apăream în câteva imagini. Regele l-a rugat pe operator să decupeze fotogramele cu chipul meu şi să le transforme în mici fotografii dar fără să ştie cine sunt.''     
... îndrăgostit, privind chipul fetei ce-l privea din acele fotografii păstrate cu drag, tânărul Rege - va compune la pian o poezie lirică, plină de duioşie:''Elegie''...  
... în 1947, invitat, împreună cu Regina-mamă, la nunta verişoarei sale, Regina Elisabeta a II-a a Angliei, tânărul Rege Mihai I a întâlnit-o, printre atâtea alte tinere din înalta societate, pe fata de care se îndrăgostise cândva... Era Anna, fiica principelui René de Bourbon-Parma:
      (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana,_Principes%C4%83_de_Bourbon-Parma ):
... cum a fost oare întâlnirea ? Regele Mihai I, tânăr, frumos, atât de înalt în eleganta uniformă militară, delicat... Principesa Anna, tânără, frumoasă, elegant îmbrăcată dar băieţoasă în comportament... dragoste la prima vedere !
... a doua zi, cei doi tineri au mers la cinema, apoi la teatru... peste o săptămână, tânărul Rege, îndrăgostit, a cerut-o în căsătorie ! răspunsul afirmativ a venit de la Principesa emoţionată abia peste două săptămâni, la Laussane, unde s-au aflat într-o mică călătorie, însoţiţi de Regina-mamă... mai târziu, Regina Anna povestea despre acele momente: 
            ''Eram în maşină şi el a ales momentul de a-mi cere mâna într-un mod original. Eram la volan, aşa că ne-am adresat cuvinte care ne promiteam unul altuia fără să ne privim în faţă, doar drumul şerpuitor din faţa noastră. Toată viaţa noastră, aşa am făcut: umăr la umăr, ne-am ajutat unul pe altul şi am fost complici, fără să ne uităm unul la altul, ci privind amândoi, cu o singură fiinţă, drumul şerpuitor din faţa noastră.''   
... a urmat apoi căsătoria din exil, în ritul ortodox, în 1948 în Grecia, la Atena -  fără binecuvântarea papei Pius al XII-lea şi al familiei principesei catolice - dar sprijiniţi de Regele Paul al Greciei...     
... în luna de miere, tânărul Rege i-a interpretat tinerei sale soţii, la pian, delicata compoziţie ''Elegie'':  

... în poveşti sfârşitul este plin de optimism: ''şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...''
... povestea de iubire a Rgelui Mihai I şi a Reginei Anna - cu bune sau mai puţin bune întâmplări -, a continuat departe de ţara tânărului Rege, în exil ! 
... o iubire ce a dăinuit 68 de ani, sărbătorită cu mare emoţie în 2016:


surse foto:
https://www.stiripesurse.ro/regele-mihai-gest-cople-itor-pentru-regina-ana-video_1147026.html

surse informaţii:
-principesa Anna: 
               http://adevarul.ro/cultura/istorie/foto-regina-discreta-romaniei-1_57a317e85ab6550cb878cdb3/index.html 
-întâlnirea şi ăsătoria: 
              http://adevarul.ro/locale/ploiesti/68-ani-casatoria-regelui-mihai-regina-ana-toata-viata-facut-umar-umar-complici-1_575975695ab6550cb8cb4626/index.html

sâmbătă, 9 decembrie 2017

printre alte dimineţi...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 


Randunici 4                

                         

           
                                            

                 

LUCIAN IONICĂ
                                    
                                   
                                                   PRINTRE ALTE DIMINEŢI


            Mi-e bine. Mai întâi simt că mi-e bine, un bine nesfârşit, fără de cauză. Nimic nu există în afara lui, ca la începuturi de lume. Nu-mi pot aminti de altceva, nici măcar de vreun cuvânt.
            Apoi, acest bine primordial se întrupează încet, încet într-o cădură plăcută ce mă-nconjoară matern, relevându-mi ideea de ocrotire. Nu există nici o ameninţare, nu-mi este teamă, sunt în siguranţă – de-ar ţine aşa o veşnicie !
            Mă aflu într-un loc fără de nimeni, stau întins şi simt că plutesc uşor. E ca vara, când mă-ntorc pe spate şi închizând ochii, mă las dus de râul curgând într-o doară, toropit şi e de căldura fără de oprelişti a câmpiei prăfuite. Verdele e stins, pierdut, doar albastrul cerului ce mai biruie. Mă cufund, nasul îmi rămâne afară, ca un aisberg. Apa mă întoarce, mă răsuceşte fără chef într-un dans lent.
            Ceva se-ntâmplă, căldura se scurge prin orificii nevăzute, dezvelindu-mă. N-aş vrea încă să mă trezesc ! O lume se desprinde, se depărtează şi nu înţeleg de ce nu mă pot însoţi cu ea...
            Acum ştiu unde sunt: coapsa Mărioarei s-a lipit de mine. Este fierbinte. O simt ca altădată: o fierbinţeală plăcută, dar în alt fel, îmi primeneşte trupul. Răsuflarea ei mi se aşterne în auz şi asta mă face puternic, important... Doamne, cât pot încă s-o mai iubesc !
Lucrurile din jurul nostru încep să prindă formă şi substanţă: mâna care stă cu palma lipită de cutele cearşafului, pătura ce mă acoperă moale, cu o greutate neînsemnată, tic-tac-ul ceasului deşteptător şi lumina aceea glacială, iritantă, care mi se strecoară cu uşurinţă prin pleoapele închise – o recunosc de îndată.
            Aş vrea, ar vrea personajul să mai doarmă dar s-a trezit şi nu mai e nimic de făcut. Îşi aminteşte visul şi nu înţelege mare lucru din el, se bucură totuşi că nu l-a uitat: va avea ce să-i povestească soţiei; îi place să asculte cum duminica la micul dejun (numai duminica, pentru că în restul săptămânii nu au timp, se grăbesc să nu întârzie la serviciu), ea îi desface cu abilitate şi tandreţe ghemele încâlcite în timpul nopţii.
            Se întoarce încet, mă întorc încet, doar-doar voi scăpa de strălucirea aceea fosforescentă. Un ochi regăseşte liniştea întunericului ascunzându-se în moliciunea pernei. Peste celălalt ochi nu-mi rămâne decât să pun, ca din întâmplare mâna. Sper să nu-mi fi fost remarcată stratagema. Întredeschid pleoapele şi, cu precauţie, arunc o privire printre degete. Mi se oferă două zone de observare, într-una uşa şi o parte din oglindă, neinteresantă, iar în cealaltă, ei da, aici pot vedea nestânjenit imaginea luminiscentă. Stă în dreptul geamului având creştetul lipit de tavan. Bine că draperia este trasă dar nici aşa nu-i sigur că vecinii din blocul de vizavi nu au intrat la bănuieli, în două săptămâni ar fi avut timp suficient. Dar, nimeni n-a zis încă nimic, poate avem noroc până la urmă.
            Nu pare să ştie că îl privesc, altfel n-ar sta aşa. Capul şi-l ţine proptit în piept, lăsând impresia că moţăie răpus de oboseală. Ştiu, nu-i decât o aparenţă înşeătoare ca orice aparenţă. E suficient să fac o mişcare ca el să-şi ridice de îndată bărbia şi să mă privească atent, apoi să-şi noteze ceva în carnet. Ce-o fi având atâta de notat ?! Ia să facem o micuţă încercare ! Îmi strâng picioarele, apoi le întind brusc. Mărioara nu se trezeşte doar îşi schimbă poziţia şi se întoarce cu faţa spre mine. El a tresărit, aşa cum mă aşteptam, şi ne cercetează plin de curiozitate atât de proaspătă, atât de sinceră, fir-ar să fie, de parcă ne-ar vedea acum pentru prima oară, mai că-mi vine să-l cred !
            Doamne, ce spaimă am mai tras când l-am descoperit în casă. Am deschis uşa şi l-am văzut în sufragerie. Am avut impresia că era chiar un om, din moment ce arăta ca toţi oamenii, şi că venise să fure sau cam aşa ceva, dar oricine ştie că un hoţ nu stă pe un scaun suspendat în aer, la un metru şi mai bine, atingând tavanul cu tărtăcuţa lui cam lunguiaţă şi roşcată, bălăbănindu-şi picioarele ca un puşti aşezat într-un leagăn şi nu radiază lumină asemeni ecranului unui televizor. Să găseşti în casă un astfel de străin... Ei, o băgasem pe mânecă urât de tot atunci, în primele zile ! Nu ştiu, zău, ce-am fi făcut până la urmă dacă n-ar fi fost atât de plăcut la înfăţişare, dacă n-ar fi avut un chip atât de nevinovat şi o privire plină de blândeţe.
            Blând, blând dar uite că nici n-am avut curajul să-l întrebăm ceva, aşa, măcar cine sau ce eşti, din ce fel de lume ai venit, ce doreşti de la noi, oameni în pragul pensiei, de ce te duci la alţii mai tineri, ai putea vedea şi copii, ar fi, oricum, mai interesant. ''De ce nu-i zici nimic ? Zi-i, gata, dom'le, m-am săturat, mi-a ajuns până peste cap, du-te de-acuma ! Ce treabă ai cu noi ? Zi-i ceva, bărbate, că eşti bărbat, ce dracu, nu sta ca mutu, că ne-ar râde şi copiii ăi mici de-ar şti !'' Astfel mă ceartă Mărioara, nu cu gând rău, când ieşim din casă şi scăpăm un timp de omul nostru şi răsuflăm uşuraţi că nu ne mai urmăreşte nimeni. El rămâne acasă şi ne aşteaptă răbdător. Lucrurile le găsim neclintite, am pus şi nişte semne dar el nu umblă la nimic, stă şi ne aşteaptă. Ştie probabil că ne vom întoarce, în altă parte n-avem unde să mergem. Nu putem apela la rude sau la prieteni, ce motiv să invocăm pentru a le cere găzduire, doar nu le poţi spune adevărul ! Nici în concediu nu putem pleca, tocmai ne-am întors de la băi, iar până la anul mai este. Ne întoarcem, deci, în fiecare zi acasă cu speranţa să nu-l mai găsim; poate se va duce aşa cum a venit.
            Continui să mă uit la el printre degete. Şi-a părăsit locul şi acum se îndreaptă către mine punând în mişcare umbrele din încăpere. Înaintează cu atenţie, de parcă s-ar feri să ne tulbure somnul. De când o fi devenit aşa de grijuliu ?! Închid imediat ochiul, până nu prinde de veste. Îmi controlez şi respiraţia ca nu cumva să mă trădeze, aştept. Nu ştiu ce face, nu-mi pot da seama. Aerul nu se clinteşte la trecerea lui, nu e nici cald, nu e nici rece. E doar o imagine, de încerci să o atingi sau, mai mult, de te încumeţi să o străbaţi, se întunecă puţin iar pe chipul său se vede o nemăsurată tulburare. Mai ales ochii, privirea...
Stau cu ochii închişi şi aştept în continuare. Stă cu pleoapele strânse şi aşteaptă temător. Împotriva voinţei sale inima îi bate cu putere. Fiinţa extraordinară, luminescentă, s-a apropiat mult de eroul nostru şi-l cercetează cu vădit interes. Nimic n-ar vrea să-i scape, priveşte chiar şi printre degetele uşor răsfirate, acoperind destul de convingător o parte a feţei. Probabil că a descoperit ceva din moment ce-şi îndreaptă hotărât spatele şi scrie ţinând carnetul foarte aproape de ochi.
            Bărbatul culcat continuă a se preface că doarme. După un timp chiar adoarme şi începe să sforăie încetinel. S-a întors liniştit cu faţa în sus, mâna nu-l mai camuflează. Prin somn, nevastă-sa îl scutură cu un gest reflex şi el se trezeşte din nou. Fiinţa extraordinară s-a îndepărtat deja şi şi-a reluat locul de lângă fereastră.
            Mă trezeşte mâna Mărioarei, probabil că am sforăit. Iată, cu necunoscutul acesta pare a se fi obişnuit, doarme netulburată, dar cu sforăitul meu, nu. Îmi aduc aminte de ce s-a întâmplat înainte de a aţipi, repet figura cu mâna dusă la ochi. Mi se pare destul de ingenioasă şi mă-ntreb de ce n-am folosit-o până acum. Voi putea astfel să-l cercetez şi altă dată în mod discret, fără să mă observe, pe cel ce ne umileşte printr-o continuă şi de neînţeles supraveghere în apartamentul nostru. Ar fi mica şi neînsemnata mea răzbunare.
....................................................................................................................................
(Fragment din relatarea ulterioară a bărbatului:
         ''Mă obseda acest timp viitor, în care mă gândeam că va trebui să depun mărturie şi să spun tot, aşa cum a fost, fără a încerca să modific faptele spre binele meu. Repetam în gând, stând în tramvai sau pe stradă, ce aveam să povestesc dar fiecare zi îmi prijeluia o nouă înţelegere a lucrurilor şi o luam de la capăt. M-am întrebat dacă nu eram cumva vreun nehotărât, ori, cine ştie, poate mai rău...''
          ''La început i-am acordat toată atenţia ce i se cuvenea, l-am înconjurat cu cea mai mare afecţiune, ne-am purtat mai atent decât cu un musafir. Nu mai mâncam în bucătărie, ci în camera de zi, devenită astfel sufragerie, puneam cea mai bună faţă de masă, până s-a pătat iremediabil, paharele de cristal, farfuriile cele fine, din serviciul primit cadou la nunta noastră şi rămas ca prin minune intact – azi nu se mai fac asemenea lucruri. El s-a mulţumit să ne observe...''
          ''Într-o zi ne-am convins că era doar o imagine. Lucrul acesta s-a petrecut în felul următor: mă pregăteam să citesc ziarele, tocmai le scosesem din geantă şi le aşezasem pe genunchi. El şi-a părăsit locul unde stătea de obicei, în dreptul geamului, şi a dat să se apropie de mine. Din neatenţie, probabil, a trecut printr-un scaun ce-i era în drum şi printr-un colţ al mesei. Urmele se mai văd şi acum: în locurile atinse luciul mobilei a dispărut, iar faţa de masă s-a îngălbenit puţin. Apoi, asemenea treceri prin obiecte au devenit tot mai frecvente. A învăţat să le facă din ce în ce mai bine şi nu mai lăsa urme. Cred că îi şi plăcea, avea o preferinţă deosebită pentru cartonul presat al uşilor...''
          ''Ne urmărea cu insistenţă, chiar şi în cele mai intime momente, nu mai spun cât de jenant era. Ne-am fi revoltat dar ce puteam face ? E adevărat, am încercat să-l ignorăm, să nu-i dăm nici o atenţie, doar doar va pleca. Apoi, am trecut în extrema cealaltă şi am devenit oarecum bizari, extravaganţi... Mă tulbură şi acum cât de bine m-am potrivit şi în asta cu Mărioara... Toate au mers ca de la sine, de parcă totdeauna ar fi fost astfel...'')
...........................................................................................................................
            Aştept un picuţ, cât ai număra până la zece, şi întredeschid prudent pleoapele. Ca să-l văd în întregime mişc puţin un deget. El mă priveşte ţintă, semn că m-a descoperit. Ce să fac ? Să renunţ, să mă întorc şi să-mi trag pătura peste ochi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic ? Un alt gând mi s-a ivit, ademenitor ca un risc. Aş vrea să mai cumpănesc dacă-i bine sau nu, dar ideea de a mă înfrunta cu musafirul nostru ciudat, măcar în priviri, a devenit o adevărată dorinţă. S-ar putea, în sfârşit, să se supere, chiar să se înfurie şi cine ştie ce-o să se mai întâmple, dar nu-mi pasă. Îmi adun tot curajul, toată forţa, îmi dau hotărât mâna la o parte şi-l fixez în albul ochilor. Cine va pleca primul privirea, va pierde ! El... sau eu voi fi cel care...''
            Ochii îi sunt ca întotdeauna (ca întotdeauna ?!), citesc în ei aceeaşi şi aceeaşi bândeţe amestecată cu o bunăvoinţă monotonă, plină de înţelegere, peste care se aprinde din când în când câte o luminiţă de curiozitate. Deşi ne urmăreşte clipă de clipă, am sentimentul paradoxal că nu ne ia totuşi în seamă. De ce n-o fi răspuns în nici un fel gesturilor de bunăvoinţă, nici chiar atunci când i-am pus şi lui o farfurie şi l-am îmbiat să stea cu noi la masă ? E adevărat, ştiam că nu avea cum să mănânce, dar, firesc ar fi fost să dea un cât de mic semn că a înţeles intenţia noastră – s-a mulţumit însă să noteze ceva în afurisitul ăla de carnet maroniu.
            Ochii au început să mă doară, îi simt grei şi reci ca două pietre ovale de râu. El pare de neclintit. Primul semn al izbânzii ar veni în clipa în care aş începe să-l simt; un fior, o tulburare uscată, o îndoială, o speranţă banală, o amintire zglobie... Să am totuşi vreo şansă ? Poate am avut-o şi ea a trecut ? De-aş mai rezista puţin, acum ochii mă ustură... Poate va înţelege cât de mult înseamnă pentru mine această înfruntare şi va ceda... Încă puţin, doar încă puţin... aş vrea să mai rezist dar simt că nu mai pot, îmi pare nespus de rău... O, blajinul nostru vizitator, va trebui să mă-nclin, înfrângerea-i pe-aproape, am pierdut... Dar am încercat...
            Chipul lui paşnic a rămas imobil. Nu se bucură, nu triumfă. Oare a înţeles ce s-a întâmplat ? A înţeles ce-am vrut ? Ciudat, nici eu nu mă simt înfrânt, dimpotrivă, mă simt împăcat şi liniştit, de parcă aş fi împlinit o datorie.
            Aş vrea să-l pot atinge, să-l mângâi: să am o certitudine. Nu înţeleg de unde vine această dorinţă. Cobor din pat şi mă apropii de el; nu pare să mă ia în seamă, nu se fereşte. Mâna mea întâlneşte cu surprindere moliciunea mătăsoasă a părului; şi hainele sale există, le pipăi stofa cu buricele degetelor, îi ating faţa, e caldă – mai adevărat decât atât nu se poate.

                     (LUCIAN IONICĂ, 'PRINTRE ALTE DIMINEŢI'')
              


Randunici 4






          

            

sursa desenului - rândunica: