luni, 18 septembrie 2017

culorile apusului de soare...

... cum seara sunt prin grădină, sprijinită de armata mea de soldăţei:
şi însoţită, la fiecare drum, de ajutoarele mele:
trec pe la fiecare plantă pentru a le da apa necesară, iar ochii sunt adesea îndreptaţi spre cer...
... şi iată cerul cu norii albi, pufoşi, apoi undeva departe nori negri (ca o navă SF...) şi, treptat,  culorile apusului de soare:

visul sufletului nostru...

... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''Citate favorite'' !
Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist român

(http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie )

                 SĂRMANUL  DIONIS

                      de MIHAI EMINESCU


        ... şi tot astfel, dacă închid un ochi, văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aş ave trei ochi, aş vede-o şi mai mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş ave, cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar păre mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate, în raport cu mine păstrându-şi proporţiunea, nu mi-ar păre nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Să ne-nchipuim lumea redusă în dimensiunile unui glonte, şi toate celea din eanscăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupunându-i dotaţi cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare - acelaşi lucru. Cu proporţiuni neschimbate - o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare. Şi obiectele ce le văd, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amândoi - mai mari; cât de mari sunt ele absolut ? Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem ? Cine ştie dacă nu vede fiecare  din oameni  toate celea într-alt fel şi nu aude fiecare sunet într-alt fel  - şi numai limba, numirea într-un fel a unui obiect, ce unul îl vede aşa, altul altfel, îi uneşte în înţelegere. Limba ? Nu. Poate fiecare vorbă sună diferit în urechile diferiţilor oameni - numai individul, acelaşi rămâind, o aude într-un fel.
                      Şi, într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare şi oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea ? Asemenea în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de mică, numai o clipă suspendată? Şi iată cum. Presupuind lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, seculii din istoria acestei lumi microscopice par clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri - evii lor pentru ei ar fi tot atât de lungi, ca pentru noi ai noştri. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp, clipa de bucurie - şi toate acestea toate ar fi - tot astfel ca şi azi.
                        ...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu, ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerukui înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri, care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea, în adâncurile sufletului coborându-ne, am pute trăi aievea în trecut şi am pute locui lumea stelelor şi a soarelui. Păcat că ştiinţa  necromanţiei şi cea a astrologiei s-au perdut - cine ştie câte mistere ne-ar fi descoperit în această privinţă ! Dacă lumea este un vis - de ce n-am pute să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi ? Nu e adevărat că există un trecut - consecutivitatea e în cugetarea noastră - cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează simultan. Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - este oare absolut imposibil ? Un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispoziţiunii lui, o clipă de timp în împărţibilitatea sa infinitezimală, care nu încetează în veci. În aceste atome de spaţiu şi timp, cât infinit ! Dac-aş pute şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu, pân în acea fază a emanaţiunii lui, care se numeşte epoca lui Alexandru cel Bun, de exemplu... şi cu toate acestea...                

           (MIHAI EMINESCU, ''SĂRMANUL DIONIS'')

sâmbătă, 16 septembrie 2017

zorii pustiei...

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 


Randunici 4                

                         

           
                                            

                           
                          

                       ZORII PUSTIEI

                                          de RODICA BRETIN

            Noi, darfii, trăiam fericiţi şi liberi sub cerul albastru al pustiei, crezându-ne - în deşarta noastră semeţie - urmaşii poporului ales. Iubitori de orizonturi largi, dispreţuiam umbra înşelătoare a zidurilor menite năruirii, urmând - împreună cu întregul nostru avut - destinul rătăcitor al caravanelor Am nesocotit întotdeauna seminţiile nevolnice care se închinau lui Thaal - cel cu o mie de chipuri - sau puterilor tenebroase ale nopţii şi n-am făcut legăminte de credinţă zeilor nevăzuţi, nici n-am adus ofrandă idolilor singuratici, ciopliţi în piatra falezelor. Nimic nu ne putea stinge din priviri febra depărtărilor şi, poate, nesăbuita noastră cutezanţă a fost aceea care ne-a pierdut. Ne obişnuisem cu peisajul sălbatic şi neprimitor al deşertului, descoperind în obositoarea lui monotonie o frumuseţe primară. Luni întregi, nisipul ne ardea tălpile, iar valurile de arşiţă ne învăluiau cu toropeala grea, pentru ca, într-o zi, mânia învolburată a cerului să reverse brusc potopul, înecând sub şuvoaie rănile pământului.
            Iubeam înserările de purpură, învelind într-o mantie întunecată încremenitul ocean al dunelor, până în clipa când Soarele cobora spre tainicu-i repaos, iar Luna, strălucitoare ca bronzul oglinzilor vechi, se arăta deasupra nemărginirii de nisip. Ecoul serbărilor din nopţile vrăjite ne-a urmărit mereu cu seducătoarea lor chemare, chiar şi acum, când legile aspre ale firii s-au întors împotrivă-ne şi am ajuns înstrăinaţi până şi de amintirea vremurilor de binecuvântată tihnă. Ne vom aduce însă aminte întiotdeauna de noaptea ceţoasă în care zvonuri de spaimă umpleau tabăra şi animalele înnebunite se zbăteau în legături, presimţind vremea nenorocirilor. 
            Cu puţin înainte de sosirea zorilor, o sabie de lumină a despicat bolta, trezind din somnul milenar umbrele călăreţilor fără nume ai deşertului. Orizontul s-a făcut de cenuşă, ascunzând cutremurătorul sabat al stihiilor dezlănţuite, gata să se prăvălească peste noi din înalturi, nimicindu-ne cu fulgere de foc. Curând însă, fără ca ploaia dătătoare de viaţă să aline însetarea nisipului, negura ce prevestise deluviul a început să se împrăştie în cele patru zări. De pe malul mării înspumate priveam înfioraţi agonia furtunii. Deodată, văzduhul s-a limpezit şi cu toţii am văzut cum - deşi Soarele se afla la locul său pe cer - din furia nedomolită a talazurilor răscolite de curenţi se ridicase un astru nou şi strălucitor. Departe în larg, născute din fierberea zbuciumatelor ape, o mulţime de capete verzi, solzoase, veneau ameninţăţătoare spre noi. Cuprinşi de o spaimă ce ne-a răpit cu totul dreapta judecată, am alergat înapoi spre dunele înalte, strivindu-i pe cei rămaşi în urmă şi lăsându-ne pruncii pradă creaturilor hidoase ale mării...
            În zadar am implorat nisipul auriu să ne acopere, ascunzându-ne privirii lor neîndurătoare; zadarnică a fost lupta dată cu îndârjirea disperării de cei mai curajoşi dintre noi. Încălecaţi pe lighioane fără seamăn, fiii adâncului au trecut peste dune într-o cumplită cavalcadă, răscolind colbul pustiei sub copitele de fier. Ne-au izgonit din văgăunele munţilor, otrăvind cu răsuflările lor ucigătoare intrarea peşterilor unde ne găsisem vremelnic adăpost. Ne-au urmărit ca un blestem, dincolo de oboseală şi de moarte, până când, istoviţi şi împuţinaţi, am renunţat la încrâncenata noastră împotrivire, acceptând sclavia umilitoare pentru a ne feri neamul de la pieire.
            Pierdusem orice speranţă - căci soarta se arăta de partea nemiloşilor străini - dar înverşunata prigoană a încetat şi vieţile celor care scăpaseră măcelului au fost cruţate. Păzindu-ne cu străşnicie, învingătorii ne-au mânat departe, în inima pustiei, unde - supunându-ne unei vreri potrivnice dorinţei noastre - am pus temeliile strălucitorului oraş Ur... Îngropând sub lespezile de bazalt pierduta libertate, am durat întru veşnicie ziduri groase, cupole şi turnuri uriaşe în care să zacă ferecate comorile stăpânitorilor. Ridicat în vremurile întunecatei robii - mărturie a durerilor şi urii nestinse a darfilor - oraşul creştea neîncetat, întinzându-şi aripile de piatră peste deşert. Ne împresura cu labirintul străzilor înguste, răpindu-ne orizontul cu măreţia palatelor, ale căror sumbre faţade nu dezvăluiau trecătorilor decât porţi masive şi creneluri ameninţătoare. Lipsind susurul vesel al izvoarelor sau misterioasa oglindire a cerului în adâncul răcoroaselor fântâni, apa din marile bazine îşi pierduse limpezimea.
            Puţini dintre noi se mai încumetau să conducă lungile caravane, ce purtau acum averile străinilor spre o ţintă necunoscută. Când cei care părăseau semeaţa zidire nu s-au mai înapoiat, am înţeles că deşertul, cândva prieten, ni se ridica împotrivă. 
            Născuţi sub semnul robiei, copiii noştri nesocoteau rânduiala străveche, întristându-ne inimile cu purtarea lor nesăbuită. Au deprins gustul bucatelor alese şi-al festinurilor prelungite până în zori, iar ameţitoarea licoare a vinului îi îndemna la isprăvi nelegiuite. Râvneau straiele bogate ale negustorilor şi palatele fastuoase în care locuiau străinii, preţuind totul în arginţi, deveniseră de două ori sclavi: ai stăpânilor şi ai propriei lăcomii.
            Cârmuitorii cetăţii părăseau arareori palatele închinate slavei lor, şi atunci porţile grele rămâneau deschise doar pentru scurtă vreme, fiind repede zăvorâte în urma monştrilor de metal ce străluceau în lumina soarelui. Câteodată, un vaiet prelung - ca strigătul însingurat al fiinţelor chinuite de dorurile altei lumi - venea din subteranele unui palat, înspăimântându-i pe nefericiţii aflaţi în preajmă; cutremurându-se, bătrânii darfi recunoşteau chemarea lighioanelor nepământene pe spinările cărora cuceritorii ieşiseră din mare.
            ... Până şi copiii îşi amintesc de zilele când străinii au hotărât brusc să părăsească oraşul. Pornind în ciudatul exod peste întinderea deşertului ne-au cerut ca, până se vor întoarce, să păstrăm legile statornicite de ei, altfel vor trimite asupră-ne prăpădul focului... Pregătirea Marii Caravane n-a fost un prilej de cântece şi bucurie pentru poporul din cetate, darfii petrecând convoiul în tăcere, căci se temeau de sensurile ascunse ale neaşteptatei plecări a străinilor, mai mult chiar decât de cruda lor stăpânire...
            Clepsidra timpului - măsurând trecerea secolelor şi succesiunea rânduită a generaţiilor - s-a oprit în ziua când poarta masivă - ferecând teritoriul interzis al grădinii unui palat - s-a prăbuşit într-o grămadă informă, cenuşie, împrăştiată imediat de suflarea vântului. Întâi temători, căpătând curaj pe măsură ce numărul celor înarmaţi sporea, am dărâmat porţile tuturor palatelor, iar magnificele bolţi sub care răsunaseră paşii stăpânitorilor s-au umplut de zarva războinică. În interiorul măreţelor edificii am găsit doar uşi zidite la capătul coridoarelor pustii, încăperi de mult nelocuite şi scări monumentale ducând spre nicăieri. N-am aflat nimic înspăimântător în aceste locuri şi totuşi - temându-ne de întoarcerea răzbunătorilor străini - n-am îndrăznit încă să năruim simbolurile umilinţei, neînţelegând că timpul robiei la trimişii apelor trecuse. Dar, peste puţin timp, văzând că nu eram pedepsiţi pentru fapta noastră, ne-a cuprins un delir al distrugerii şi nu ne-am îngăduit odihna până ce construcţiile poruncite de foştii stăpânitori n-au fost sfărâmate. Când şi ultima piatră a hulitelor edificii s-a prefăcut în pulbere, am ieşit singur înaintea mulţimii adunate lângă zidul de răsărit al cetăţii. Le-am vorbit îndelung, cu chibzuinţă, despre tărâmul nesfârşit al dunelor, făgăduit seminţiei noastre în veac, dar nici cuvintele mele înţelepte, nici dreapta mânie ce m-a cuprins în faţa orbirii lor, nu le-a clintit hotărârea.
            I-am părăsit atunci - când zorii pustiei mă chemau spre albe orizonturi - iar ei, darfii, au rămas acolo, în oraşul robiei, să construiască pe vechile temelii, noi palate...  

                                       (RODICA BRETIN, ''ZORII PUSTIEI'') 
                                   
Randunici 4




          

            


vineri, 15 septembrie 2017

jurnalul (217)



Azi ... 15 septembrie, ora 22.20
Septembrie ... se prezintă ca o lună plăcută ! sper ca noul val de caniculă, ce va veni, să fie o caniculă mai domoală...   
Am avut … o săptămână cu zile care mai de care mai ciudat de ''încărcate'', cu evenimente la care m-am descurcat bine, la altele mai puţin bine... acolo unde am fost mai puţin ok, am dat vina pe zbuciumul acestor luni de caniculă continuă, plus o ''încărcătură-full'' pe la mine, prin cap... oftez !
Am gândit … mult - în timp ce udam azi - la perioadele de şcolarizare, plus micile specializări periodice (că aşa era şi înainte de 1989...) dar şi după, o perioadă de timp... am încercat să învăţ din multe domenii... dar cum am rămas un picuşor cam nespecializată într-un anume domeniu, Bunul Dumnezeu mi-a oferit şi această ocazie - un picuţ cam forţat ! - şi am lucrat o perioadă nici prea scurtă, nici prea lungă - atât cât s-a putut ca să nu ajung într-un chin insuportabil... - la bucătăria unui restaurant: acolo am învăţat multe, altele nu s-au lipit de mine ca apa de gâscă (am început de la 0 şi cred că am ajuns la nota 1-2, pe o scară largă de cifre)...     
Recunosc ... că nu suntem prea tari în caz că unul dintre noi are câte o suferinţă ! dar eu sunt - vrei, nu vrei - ''moaşa'' familiei... când ai copii mici, ai grijă mai mare mai ales după ce încep să meargă, pentru că încep, inevitabil, căzăturile !!! mi-am adus aminte azi de câte ori cădeam când eram nici prea mare, nici prea mică: nu aveam feţe la genunchi (nici la pantaloni, nici la carne) !!! oftez ! mami când cade, se ridică repede şi de multe ori uită şi că a căzut ! ticuţu mai se împiedică uneori - nu prea are semnale bune din partea unuia din picioare - şi, azi, eram în grădină amândoi, a plecat de pe bancă şi după ceva timp am auzit cum mă striga disperat: se împiedicase şi căzuse ! bine că a căzut pe pământ şi s-a julit uşor la un genunchi şi la o palmă... mai trist este pentru mine că eu am grijă de dezinfectare şi pansare - pe el îl ustură şi mai este şi mare fricos... - şi trebuie să fiu rezistentă, dură, şi să-i dau cu soluţie dezinfectantă şi să-l pansez... mami n-a reuşit să stea prea mult cu privirea la ce făceam amândoi (adică eu ''lucram'' zgârieturile şi ticuţu se văicărea când mai tare, când mai încet)... ca un copilaş ! apoi ne-am adus aminte împreună de momentele copilăriei mele, când alergam şi cădeam !  
Bucătăria ... e liniştită acum... sunt doar eu şi leptopul... aaaaa, şi mai am ceva dintr-o sticlă cu must!!! tăticuţu a fost singur acasă, ieri după-amiază, şi nu ştie cum o chema pe prietena ce ne-a adus mustul ! noi nu avem aşa de multă viţă-de-vie ca să facem must, aşa că mustul primit a fost o mare bucurie !!!   
Sunt jumătate îmbrăcată ... pentru că am reuşit ''să nu mă dezbrac de tot-să nu mă îmbrac cu toate''... 
Nu am reuşit să citesc ... ceva... am câteva cărţi (alese din bibliotecă) pe care le tot plimb, o dată cu mutările mele prin casă... 
Aşteptăm ... weekend-ul...  
Puiu s-a obişnuit ... iarăşi cu reîncălzirea vremii.. are minute de plajă, apoi trece la umbră... mănâncă exact ca un copil răsfăţat - ne rugăm de el ! ce este bine este că nu mai plânge pentru că doarme la el acasă ! s-a obişnuit ! seara este frig şi nu voiam să tremure pe terasa casei...     
O regulă a familiei ... pe care - cred că o moştenesc de la tăticuţu - este de a ne aşeza în faţa tv-ului şi să vedem canalele preferate, la locul programat ! dar de câteva zile, am semnat trecerea la cablare (nu mai vrem cu antenă parabolică) cu fibră optică, dar totul s-a făcut într-un ritm sincopat: telefon de solicitare, vizită din întâmplare a unor tinere pentru semnarea noului contract, telefon pentru resesizare, instalare pe jumătate a sistemului de cablare, solicitare de receiver din altă parte... acum suntem în faza intermediară şi ne este greu să ne adaptăm: eu am programat puţin canalele dar nu sunt toate cele dorite (pe celelalte le vom viziona după finalizarea instalării solicitate)...   
Am deja ... multe activităţi stabilite pentru mâine - aseară, am întocmit o listuţă cu urgenţele de realizat (ca să le finalizez şi să nu încep altele...) şi azi a funcţionat ! voi face o altă listuţă şi pentru mâine ca să finalizez altele... am ajuns să uit unele şi mă trezesc, brusc, că nu am finalizat câte ceva care îmi trebuie... zic că e de vină canicula repetată ! oare ?!   
Pentru final:  am pregătit secvenţe cu o micuţă şi drăgălaşă prinţesă ce va cânta întâi în limba română:

şi apoi în limba japoneză:

joi, 14 septembrie 2017

KIMI NO NA WA...

... azi am avut o după-amiază foarte obositoare...
... deşi ora e târzie în noapte, m-am delectat descoperind muzica filmului de desene animate ''Your Name'' - tradusă în engleză - şi m-am bucurat mult !

luni, 11 septembrie 2017

your name...

... astă seară am descoperit un film de desene animate ce mi-a plăcut şi ca subiect şi ca realizare:
       ''YOUR NAME'' !
... povestea este din categoria SF aşa cum îmi place mie !!! dar important este că se şi termină cu bine (aşa am înţeles eu acţiunea filmului)!
... ca să vă faceţi o idee, am găsit şi trailer-ul: 

... întregul film se poate vedea aici:


... mai multe despre acest film găsiţi aici:
             https://fr.wikipedia.org/wiki/Your_Name.
    traducerea pe scurt:
'''Mitsuha - elevă, de șaptesprezece ani - din satul de pe malul lacului Itomori - orfană de mamă, locuieşte cu sora ei mai mică, Yotsuha, și bunica lui, Hitoha. Tatăl său a plecat de acasă pentru a intra în politică și pentru a deveni primar.
   Taki - elev la un liceu din Tokyo, timid și talentat la desen; în timpul liber lucrează într-un restaurant italian ca ospătar -  este îndrăgostit de o colegă mai mare, Miki, fără a avea vreodată îndrăzneala de a-i declara asta.
   O cometa trece pe cer şi soarta celor doi - Mitsuha şi Taki -  se schimbă pentru că vor descoperi că încep să se găsească fiecare în corpul celuilalt, cam două sau trei zile pe săptămână. Ei încearcă să comunice și să se cunoască prin mesaje scrise pe corpurile lor și în telefoanele lor mobile, stabilind reguli ca să nu-şi perturbe viața celuilalt. 
   Cu toate acestea, Mitsuha în corpul lui Taki, reușește să o seducă pe Miki dar întâlnirea nu are succes deoarece Taki este atât de ruşinos - deşi Miki este amabilă - şi aceasta crede că el iubeşte altă fată.
   După această întâmplare, nu mai are loc nici un schimb și Taki decide să plece în căutarea lui Mitsuha. Neştiind dacă ea trăiește, el încearcă să identifice schița din Itomori. Tocmai când începe să-și piardă speranța, un proprietar de restaurant recunoaşte desenele sale și îi dă o veste teribilă: Itomori a fost distrus în urmă cu trei ani, de un meteorit rupt din cometă, și mulți dintre locuitorii săi sunt morți. Căutând, Taki găseşte numele Mitsuha, familia și prietenii săi în lista victimelor. El descoperă că atât schimburile lor nu mai funcționează dar vede şi cum mesajele de pe telefonul său mobil dispar treptat.
   Disperat, tânărul își amintește de un templu care oferă un ritual de a putea trăi iar în pielea altcuiva. El bea sake-ul sacru cerându-i lui Dumnezeu să-l ducă la momentul când prietena lui era încă în viață și este aruncat în labirintul timpului. Retrăind ultimele zile ale lui Mitsuha și căderea cometei, el își dă seama că fata a încercat să-l găsească în Tokyo cu o zi înainte de dezastru dar negăsindu-l ea îi lasă o panglică ce o ţinea la încheietura mâinii.
    Înainte de căderea meteoritului, Taki - încă în pielea lui Mitsuha - încearcă să realizeze un plan de a evacua populația, dar primarul nu este de acord. Taki se duce la sanctuar, Mitsuha se trezeşte în corpul prietenului său, şi află despre craterul creat de meteorit. În amurg, ghidaţi de vocea lor, ei se întâlnesc dincolo de timp și îşi vorbesc câteva momente; tânărul desface panglica de la prietena lui, și ca să nu-şi uite numele, el îi scrie numele său dar nu reuşeşte ca Mitsuka să-l scrie pe al său pentru că ea dispare, fiecare regăsindu-se în timpul său şi în corpul său, pierzând amintirile celuilalt.
   Revenită înapoi în sat, Mitsuha se uită la mâna sa și constată că Taki a scris „Te iubesc“; ea reușşeşte în cele din urmă să-l convingă pe tatăl său să organizeze un exercițiu de evacuare, care ajută la salvarea populației satului unde va cade meteoritul.
  Opt ani mai târziu, Taki caută de lucru în Tokyo; Miki ar dori să fie împreună cu Taki dar nu reuşeşte pentru că el simte în mod constant o lipsă, întrebându-se de ce a fost foarte interesat de catastrofa Itomori la un moment dat și a ajuns să se trezească singur în munți în apropierea satului. 
  Mitsuha, de asemenea, a venit în Tokyo şi drumurile lor se intersectează uneori fără ca ei să se recunoască. 
  Într-o zi, trenurile lor merg în direcții opuse, ochii lor se întâlnesc privindu-se prin ferestrele trenurilor, şi ei simt o emoție puternică. La următoarea stație, amândoi coboară din tren şi se întâlnesc pe o scară. In timp ce ei nu par să se recunoască, Taki îi spune că o știe; ea spune că are același sentiment; şi îşi află numele cu ochii plini de lacrimi.''

stranii alfabete...

... postarea este propusă de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date...
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: ''Citate favorite'' !
... gândindu-mă că azi s-au reînceput cursurile la şcoală plus o stare nedefinită a sufletului meu, am ales: 

 NICHITA STĂNESCU 

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu )

              ''Scriere este totul.
               Peştele e literă
               în alfabetul mării.
               O frază sunt păsările în zbor.
               Totul e scriere.
               Totul este de citit.
               Piatra poate fi citită --
               iar norii, ne spun o poveste.
                         Triste, muncite alfabete,
                         înşiruind istorii vaste.
                         Chiar mâna mea ascunde-n sine
                         uitata scriere a unui imn. 
               Stau singur şi în gânduri, Doamne,
               iar gândurile litere îmi sunt.
               Încerc să recompun o frază
               dar timpul meu preschimbă scrisul.
                         O, de-aş putea să te citesc.
                         O, de-aş putea să desluşesc
                         aceste stranii alfabete...'' 
                              (NICHITA STĂNESCU, ''LECŢIA DE CITIRE''
                   vol.''MĂREŢIA FRIGULUI'' - ciclul ''CÂNTECE DE CIREŞAR'')