luni, 20 noiembrie 2017

gânduri de noapte...

... noaptea a venit încetişor...
... este atâta linişte în casă (excepţie: ceasul din perete şi eu la leptop...) !!! 
... am citit câteva cuvinte atât de frumos alese de prietena mea de spirit şi suflet, doamna Laura (Laura Schussmann):

              ''Mă simt ca un fluture, într-o furtună parcă prea lungă de polen stelar, aruncat de pe petală pe petală de suflet. 
                Simt nevoia să mă opresc și să mă ascund sub o inimă caldă, să îmi scutur ușor aripile, să îmi odihnesc temerile, iar mâine dimineață să îmi reiau zborul meu de fluture ce iubește libertatea..''

Ogio-san...

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: Citate favorite !
            
                 IOAN TIMUŞ
   (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Timu%C8%99 )


                      

                           OGIO-SAN

       
               Un răsărit de soare pe vapor e o splendoare. Toată lumea spune asta. Dar cum să te scoli cu noaptea-n cap, ca să-l admiri ? Ocazia fericită mi-o dă itinerarul vaporului, fiindcă ajungem în Japonia la şase dimineaţa. M-am instalat deci la crăpatul de ziuă cu geamantanul meu pe covertă.
               În albastrul neclar, apare în fund o lumină roz, pe urmă roşie. Un incendiu uriaş dincolo de mare îşi proiectează flăcările pe cer. Apoi mijeşte şi discul, impresionant prin culoarea lui aţâţătoare, dar şi prin dimensiunea neverosimil de mare.
               E într-adevăr fascinant, ca o privire de fachir. Nu-mi pot lua ochii o clipă şi mă obligă să-i urmăresc treptat toate fazele. E rece pe punte şi vântul se luptă să-mi fure cascheta dar în suflet simt încolţind un strop de viaţă, duios, cald, ca o primăvară.
               Acum discul trimite pe apă o dâră de lumină roşiatică. Întunericul amestecat cu albastru se topeşte din ce în ce. În fund se desluşeşte ţărmul japonez: munţi estompaţi, cu şerpi de zăpadă pe ei, în lumina albăstruie cu reflexe de roşu.
               Valurile gonesc mereu înapoi, iar munţii se tot apropie.
               După o oră suntem în port.
                                                       XXX

               Proprietarul meu cel nou e un komeya, adică un vânzător de orez. Stă toată ziua-n picioare în prăvălie cu o mare sită-n mână: alege orezul bob cu bob şi-l împarte pe categorii, după mărime şi frumuseţe, stabilind astfel calităţi.           

               Nevastă-sa e mai înaltă decât celelalte japoneze, e foarte vrednică dar mai ales energică. Ea conduce efectiv toată casa; şi-l conduce şi pe el, băiat bun şi docil. E casa-n care cântă găina. 

               Au un singur copil: o fetiţă de vreo 3-4 ani. Fiindcă e aşa de mică, am poreclit-o ''bunicuţa'': obaa-san. Iar ea, ca să-mi plătească cu aceeaşi monedă îmi spune: ogii-san, ''bunicuţu''.
               Japonezii nu sunt prea frumoşi. Dar copiii sunt o minune. Obaa-san e printre ei o bomboană pe care de cum o vezi, ai vrea să fie a ta sau, cel puţin, ai dori s-o cumperi, oricât ar costa.
               Ochii mari, negri, aprinşi, în migdală, dar o migdală mai mult rotundă, păstrând astfel poezia exoticului, fără nuanţa de gând ascuns care apare la bărbaţi mai târziu, când ochiul se lungeşte. Nasul micuţ şi obrăznicuţ pe figura bucălată, nu e încă în disproporţie cu ea, ca să fie cârn. Părul negru cu reflexe-n albastru, tăiat cu breton.
               Poartă un kimono de culori viii, artistic armonizate, cu mâneci lungi de tot, până-n pământ, care ar stânjeni-n mişcări dacă nu ar fi prinse şi imobilizate la spate de bretelele şorţului. Misterul păstrării acestui şorţ mereu curat, l-ar putea lămuri numai mamă-sa, care i-l schimbă de mai multe ori pe zi.
               Când am venit la ei prima oară, m-a privit cu ochi mari, tăcută, examinatoare, sfioasă. Apoi a pus mamă-sii o serie de-ntrebări care ameninţau să nu se mai termine. Ne-am împrietenit mai repede decât am fi crezut, iar prietenia s-a transformat curând într-un amor care constituia pentru fiecare în parte, secretul lui.
              ''Bunicuţa'' e toată ziua pe-afară la joacă, în mijocul străzii, ca toţi copii-n Japonia. Dar când mă-ntorc acasă, îmi iese regulat înainte, îmi urează bun sosit, după protocolul japonez, în timp ce eu mă descalţ la intrare, tot după protocol. Urc scara la etaj în odăiţa mea, iar Obaa-san vine după mine să-mi ţie de urât.
               Dimineaţa, ea are-nsărcinarea să-mi aducă ''Japan Times'' şi să mă deştepte devreme. E greu să-şi facă cineva o idee de câtă conştiinciozitate pune ''bunicuţa'', în executarea acestei funcţii. Înainte, mă trezeşte fără voie băiatul care aruncă la uşă gazeta strigând:
-Şimbun ! (Ziarul !) 
               Curând după asta o aud venind pe scări; operaţie lungă, anevoioasă şi tare complicată. Scara parcă ar fi de pod: prea puţin înclinată şi fără balustradă. Mă şi mir că o lasă singură. Obaa-san e prea mică pentru urcat trepte-n picioare. Ea are însă un sistem propriu: ridică genunchiul drept pe o treaptă şi se urcă aşa cum s-ar urca pe un scaun. De aici se caţără la fel pe a doua. Fiecare treaptă e cucerită în ăst mod cu destulă trudă. Pe la mijlocul scării se opreşte să răsufle şi să privească jos satisfăcută. Tot timpul nu dă drumul, Doamne fereşte, ziarului. Deschide uşa fără să bată dar după ce m-a anunţat de afară.
-Ogii san ! Okinasai ! (Bunicule ! Scoală !)
               Eu nu dau nici un semn de viaţă. Ea se apropie de pat, mă priveşte cum dorm şi-mi spune încetişor:
 -Bunicule, uite ziarul. Scoală.
               Eu, nimic.
               Obaa-san repetă apelul fără să ridice vocea. Neobţinând nici un rezultat cu acest procedeu, schimbă tactica. Aduce lângă pat un scăunel, se suie pe el şi de acolo în pat. Apoi, la urechea mea:
-Bunicule, scoală ! Uite ziarul.
               Eu abia mă mai ţin, dar nu mişc.
               Atunci, în disperare de cauză, bunicuţa apucă plapuma şi călare pe mine o zgâlţâie plângând:
-Ogii-san ! Okinasai yo !
               Acum trebuie să mă trezesc, plânsul fiind de când lumea, argumentul suprem al femeilor. Cum vede că am deschis ochii, îmi spune veselă, parc-ar vorbi pentru prima oară:
-Uite ziarul. Bună dimineaţa !
               Mari sforţări fac să n-o iau la pupături, barem pentru un ceas-două. Dar asemenea manifestări de dragoste nu există-n Japonia şi eu trebuie să nu ies din normal, ca să nu se creadă că sunt nebun.
               Misiunea fiind terminată, Obaa-san se mai învârte prin odaie vorbind încet cu ea însăşi, în timp ce eu răsfoiesc gazeta, apoi o ia binişor pe scară-ndărăt, cu mişcări inverse, dar tot aşa de încet cum a urcat. 

                       (IOAN TIMUŞ, ''OGIO-SAN'')

duminică, 19 noiembrie 2017

suflet pereche...

... minunate versuri pentru azi de la prietena mea virtuală, doamna Nora (Anna-Nora Rotaru):
              ''Sufletul mi-i un drum lung,
                Nu mă uit să-i văd sfârșitul... 
                Să-mi fie cât mai prelung,
                Ca la capăt să n-ajung,
                Rozuliu precum zenitul,
                Și albastru ca-nfinitul...

                            Să nu-mi fie-nnourat,
                            Să nu ploaie, să nu ningă...
                            De păcate dezbărat,
                            Alb, strălucitor, curat,

                            Cu rău, nimeni să-l atingă,
                            Ca săgețile să-nfingă..

                Să nu-mi vină orișicine,
                Cu prundiș și bolovani
                Și-n desagă mărăcine...
                Ci doar suflete vecine,
                Pe-aleea-mi de castani,
                Cu flori dalbe ani și ani ...
                            Nu vreau suflete meschine,
                            Cu noroi și mătrăgună...
                            Cele ce-s de ură pline,
                            Chipurile să mă aline,
                            Din vreo hrubă, văgăună,
                            Cu ranchiună și minciună...
                Nici celea să se-ntroneze
                Crezând c-au anume dreptul,
                Ca bariere să-mi fixeze
                Inima-mi în pioneze,
                Cu sârma să-mi lege pieptul
                Și făcând pe înțeleptul,
                            Cu bocanci plini de glod,
                            De pe unde-o fi trecut,
                            Să îmi pună vieții nod,
                            Un oricine din norod...
                            Dar, nici acel suflet tăcut,
                            Să nu știu ce-am de făcut...

                Și-așa ? Cin' să-mi vie în pridvor,
                De suspine să nu sufăr ?
                Vreau pe-acela plin de dor,
                Ca să pot cu el să zbor,
                Să-nflorim în flori de nufăr,
                Fericiri s-adun în cufăr...'' 


                         (ANNA-NORA ROTARU,
                               vol ''PE URMA PAŞILOR PIERDUŢI'',
                                      ''CAUT SUFLET PERECHE...'')

sâmbătă, 18 noiembrie 2017

valea...

.. deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, este câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... lectură plăcută ! 


Randunici 4                

                         

           
                                            

                           
       



   RODICA BRETIN

                                          VALEA

 

            Am străbătut într-o peregrinare ce părea fără sfârşit deşerturi locuite doar de Lună, mări de tenebre, mlaştini unde nălucile îşi aveau sălaş de ceaţă. Neobosita noastră râvnă ne-a făcut să înfruntăm incredibile oprelişti, nepăsători la primejdioasele ispite ce pândeau să ne subjuge spiritul şi trupul. Drumul ducea spre un tărâm asemănător unui labirint, a cărui prezenţă nu se revela decât celor destui de nebuni să creadă în existenţa lui şi destul de norocoşi să evite căile înşelătoare. Asur, călăuza, alegea itinerarii dificile, încrezându-se doar în logica fatalistă şi de nepătruns a instinctelor.
            Trăiam de luni întregi cu incertitudinea speranţei, nebănuind apropierea de ţintă şi nu ne aşteptam decât la încă o noapte de veghe ascultând zbuciumul vântului captiv între pereţii stâncoşi, când, într-un amurg de aur, trecătoarea s-a sfârşit brusc, deschizându-ne în faţă mirifica perspectivă a Văii. Soseam în anotimpul fără nume - desprins din curgerea obişnuită a vremii - în care chemarea sadralilor înfloriţi se insinua prin văzduhul îmbălsămat de mireasma lor ameţitoare.
            Am lăsat în urmă stâncile defileului, aşezându-ne tabăra sub crengile grele de inflorescenţele ca nişte ciorchini luminoşi, ce păreau să păstreze căldura diurnă cuibărită între petale.
            Dimineaţa, treziţi de frigul vestind ceasul neliniştit al zorilor, am ieşit din corturi în mijlocul unui peisaj sterp, numai grohotişuri şi scaieţi, copaci împietriţi, cu ramurile implorând cerul, alcătuind o bizară şi tulburătoare formaţiune minerală. Nepăsarea pietrei se substituise vieţii pulsând prin sevă, transformând scoarţele arborilor de sadral în obsidianul pilonilor singuratici. Trunchiurile suferiseră strania metamorfoză a trecerii spre veşnicia celuilalt regn şi un abur dens plutea printre coloanele templului prăbuşit al pădurii.
            N-am îndrăznit să ne privim în ochi, apăsaţi de vina nemărturisită de a fi pângărit meleaguri necălcate până atunci de oameni. Fenomenul care schimbase înfăţişarea Văii ne intriga, deoarece nu-l puteam plasa pe nici o linie a cauzalităţii rezonabile, părând că ţine de domeniul absurdului Trişti şi însinguraţi, ferindu-ne de propriile noastre umbre, am început în cele din urmă căutările.
            Expediţia noastră era una din acţiunile lipsite de speranţă, continuate totuşi, cu tenacitatea proprie temperamentelor înclinate mai mult spre înfăptuirile fără sorţi de izbândă decât spre cele care asigurau succesul imediat şi sigur. Dorinţele anumitor naturi umane se îndreaptă către lucruri preţioase şi rare, nu prin valoarea lor materială, ci datorită darurilor ascunse care le fac să dobândească un ascendent asupra destinului proprietarului, împrumutând noi sensuri unei vieţi consumate în imperiul detestat al banalului. 
            Udria reprezenta unul din acele simboluri scumpe şi râvnite, tocmai pentru că nu puteau fi obţinute, neaparţinând acătuirilor cotidiene. Dintre toţi cei care ispitiseră soarta - încercând să dobândească puterea tainică a nestematei şi fiind înrobiţi pe vecie de fascinaţia jocului pur al căutărilor - doar noi descoperisem teritoriul Văii legendare, unde misterioasele procese desfăşurate în adâncul frământatelor straturi geologice iniţiau geneza cristalului de Udrie. Frumuseţea pietrei şlefuite de palmele Timpului putea să smintească cugetele cele mai cumpănite, iar imprudentului ce şi-ar fi cufundat pentru o clipă privirea în infinitul unduitor a nuanţelor sale, culorile lumii înconjurătoare îi apăreau pentru totdeauna palide. Deşi nimeni nu îi văzuse adevărata formă - naivi sau şarlatani, pretinşi martori se contraziceau adeseori în dispute violente - faima Udriei se răspândise în toate zările, ademenind rătăcitorii cavaleri ai norocului. Aceştia îşi părăseau aşezările, renunţau la umilitoarea ocrotire dindărătul zidurilor şi porneau într-o deşartă odisee, la capătul căreia îi aştepta doar gustul amar al irositei tinereţi.   
            Reid fusese autorul nebuniei care ne adusese aici şi mă întrebam de ce dintre toţi bărbaţii pe care îi cunoscusem trebuia să fie tocmai el. Cuvântul lui avea putere nelimitată de ordonare a haosului din jur, oameni şi lucruri supunându-i-se deopotrivă. Făcuse din mine şi din Glen sclavii nerăbdării sale încrâncenate, convingându-ne prin farmecul său personal mai degrabă decât prin forţa unor argumente. Veselul şi nepăsătorul Glen îl urmase cu resemnarea celui care îi acceptase mereu nebuniile, iar eu o făcusem din ceea ce mi se păruse un capriciu de moment, deşi ar fi trebuit să înţeleg că păşisem pe un drum fără întoarcere. Pentru Reid, nu obiectul căutărilor avea importanţă ci căutarea în sine, arderea lăuntrică până la esenţă, regenerarea spiritului printr-un efort eliberator.
            Numele meu, Elara, rostit de cei doi bărbaţi, suna diferit: Glen îl făcea să pară o chemare îndepărtată, prelungind consoanele ca şi cum ar fi încercat să-l reţină, lipit de buze. Accentele câteodată indiferente din vocea lui Reid mă răneau şi rămâneam zile întregi închisă într-o tăcere încăpăţânată, pedepsindu-mă prin încercarea de a-l îndepărta. Îndelungatele pauze în conversaţie le deprinsesem de la călăuza noastră, un bhil crescut  printre muntenii aprigi ai triburilor din zonă, urmaşii unui popor odinioară puternic şi numeros, dispărut în vâltoarea istoriei. Asur îşi folosea privilegiul dat de cunoaşterea locurilor pentru a impune un protocol strict al relaţiilor - care să-i întărească izolarea. Descurajând orice încercare de apropiere în afara obligaţiilor  cuprinse de înţelegerea nescrisă dintre noi, nu îşi ascundea dispreţul pe care el, fiul civilizaţiei milenare, îl resimţea faţă de vlăstarele unei societăţi încorsetate de inhibiţii şi legi potrivnice firii.
            Ne-am stabilit noua tabără în interiorul Văii pe malul de vest al unui lac de culoarea bazaltului, a cărui suprafaţă rămânea perfect netedă, neînfiorată de tremurul undelor. Am încercat să umplem un vas cu lichidul având o densitate superioară apei, dar pereţii de duramit s-au fisurat imediat, supuşi unei presiuni neaşteptate, picăturile prelingându-se instantaneu prin interstiţiile solului, grăbite să se întoarcă în inaccesibila noapte aflată de cealaltă parte a oglinzii lacului. 
            În timp ce ne aşezam corturile, un stol imens de sicori trecu peste defileul abrupt, umbra norului viu acoperind însângeratul disc al soarelui. Zborul acestor păsări gigantice, ce ar fi trebuit să producă un zgomot de tunet, se desfăşura însă într-o linişte absolută, iar bătăile ample de aripi, urmate de lungi distanţe parcurse în magnifică planare, aveau ceva halucinant. Avalanşa miilor de ciocuri ascuţite, gheare încovoiate şi ochi de rubin se îndrepta direct spre noi. Ne-am întins la pământ, striviţi de aerul densificat, aşteptând să treacă săbatica învolburare. 
            Când am înndrăznit să ne ridicăm, suprafaţa lacului părea purpurie din cauza mulţimii păsărilor ce înotau una ângă alta, cu penajul în felurite nuanţe de roşu. Îşi scuturau aripile, executând un dans ciudat, apoi întindeau gâturile cu ciocuri larg deschise pentru a scoate ţipete stridente, fără ca vreun sunet să ajungă la noi. Am urmărit mişcările sincronizate ale sicorilor - supunându-se unui ritual misterios - până la lăsarea serii, când am fost acaparaţi de spectacolul formelor fosforescente, vizibile pe ambii versanţi ai Văii; abia după ce le-am simţit parfumul inconfundabil, am înţeles că nu erau altceva decât coroanele arborilor de sadral, renăscuţi din împietrirea pădurii.
            În zori, stolul dispăruse de pe oglinda lucitoare şi neclintită. Păsările - susţinea călăuza - nu plecaseră, ci se transformaseră în peşti cu solzi de aramă, care stăteau ascunşi în adâncul lacului, pândindu-ne cu ochii lor de rubin.
            Cuprins de o nelinişte subită, Asur insistă să părăsim Valea în care intrasem într-un moment neprielnic. Am refuzat să abandonăm cercetările - deşi sorţii ne stăteau împotrivă - şi atunci a hotărât să plece singur, căci îi cerusem doar să ne arate Valea nu să o şi sfideze. Cum nimic nu l-a putut convinge să rămână, l-am privit pierzându-se printre stânci, siluetă înaltă, uşor aplecată sub greutatea păturii de Yacca.
            Îndoiala nu se insinuase în gândurile noastre şi nu am dat importanţă acestei plecări, obişnuiţi cu ciudăţeniile bhilului, o vreme am sperat chiar într-o ipotetică întoarcere, dar, după săptămâni de inutile prospecţiuni, am înţeles că nu-l vom revedea niciodată pe taciturnul Asur.
            Având lacul ca punct de reper, avansam cu cercetările spre pădurea de sadrali. Împreună cu Glen, lucram până la epuizare, fără să putem păstra ritmul impus de Reid, care nu se odihnea nici după ce copacii îşi deschideau florile de lumină.
            Dorind să înţeleg în ce constă fascinaţia cristalului de Udrie, reprezentând acum pentru Reid mai mult decât însemnase vreodată o femeie, am început să mă identific pe nesimţite cu lumea minerală căreia îi aparţinea simbolul căutărilor noastre.
            Miracolul reînnoit în fiecare amurg, metamorfoza sadralilor îşi pierduse puterea de fascinaţie, deşi contemplam încă inflorescenţele până ce prima rază aducea încremenirea. Mă obişnuisem cu insolitul Văii - cel puţin aşa credeam - când, într-o noapte, ecourile unor voci desprinse din pereţii de granit au început să-mi tulbure somnul. Stâncile, trunchiurile pietrificate, jocul reflexelor pe suprafaţa lacului realizau o subtilă conexiune, modulând vibraţia-semnal într-un imposibil monolog - destinat numai mie - din care am înţeles la început doar un nume: Elara.
                                                                            x
            Sicorii îmi aduceau pe aripi negura munţilor - aceeaşi care se ridică peste acoperişurile templelor închinate unor zei de mult uitaţi - sau briza sărată a oceanului, unde corăbii pline cu aur şi mirodenii aşteptau vântul din larg să le umfle pânzele.
            Când păsările au revenit din incursiunea de pradă - vânaseră pteroni la înălţimi ameţitoare, unde albastrul cerului se îngemăna cu abisul întunecat - au găsit pacea sadralilor tulburată. Nedorita prezenţă a oamenilor îmi perturbase ciclurile vitale, dar încă nu presimţeam în venirea lor sfârşitul milenarei aşteptări... După întoarcerea sicorilor din adâncuri, călăuza fugise din calea destinului hărăzit de mine şi a trebuit să-i aduc uitarea, prăbuşind peste el un promontoriu de stâncă. Ceilalţi au rămas, scormonind pământul cu tenacitatea unor cârtiţe oarbe, vârfurile ascuţie ale uneltelor metalice mutilând rădăcinile arborilor. Truda întru nimic a fiinţelor acestora nu înceta să-mi producă uimire, căci ceea ce nu reuşeau să găsească se aflase dintotdeauna în ei, prea aproape pentru a fi cuprins, prea simplu pentru a fi înţeles.
            Am văzut imperii căzând şi regi ce se considerau deasupra mulţimilor - irosind vieţile generaţiilor de sclavi în construirea de monumente închinate slavei lor trecătoare - dar nici un eveniment memorabil nu alterase curgerea monotonă a vremii, de când Marea Cădere mă surghiunise în Vale. Steaua ce sclipea singuratic pe boltă mi se părea  la fel de îndepărtată ca şi ziua în care aripile mele, vlăguite de nesfârşitul răgaz, se vor întinde iar peste genune, purtându-mă spre cuibul de pulberi stelare.
            Prinsă în capcana de piatră a Văii, uitasem Zborul, alegând letargia minerală pentru ca Timpul să nu-mi atingă trupul făcut să înfrunte spaţiul infinit. Aşa cum eram cu adevărat - asemeni luminii veşnic în mişcare sau vântului solar - mă regăseam doar în visele Elarei. Făptura ei muritoare reînvia amintiri pierdute, deschizând porţi ferecate în uitare, căci dintre toţi cei veniţi să caute Udria, numai ea îşi oferea fiinţa efemeră.
            Paşii Elarei fac sadralii să înflorească, semn că se apropie începutul erei prefacerilor. Dimineaţa în care focurile-flori vor rămâne aprinse sub primele raze ae soarelui, aripile mele se vor întinde peste Vale, umbra lor acoperind pădurea şi munţii. Atunci, îi voi arăta Elarei florile de foc ale nebunoaselor, iar ea îmi va împrumuta puterea de a străbate necuprinsul, slăbiciunea care o face de neînfrânt.
                                                              x
            Am găsit Udria la lumina sadralilor - a treia noapte de când numele meu, Elara, făcea să vibreze pereţii Văii - iar ceea ce părea o piatră oarecare, primind căldura mâinilor mele a început să radieze, întrecând strălucirea pădurii. Am alergat spre Reid, strângând în palme lacrima de azur, a rămas uimit ca în faţa unei revelaţii şi, o clipă, am însemnat pentru el mai mult decât neasemuitul cristal. Întâlnindu-i apoi privirea, în care ardea iar patima rece a Udriei, am înţeles ceea ce refuzasem până atunci să accept: Reid nu avea nevoie de mine, destinul său era să fie întotdeauna singur. Eu şi Glen am fost doar umbrele ce însoţeau peregrinările sale, urmându-l pretutindeni fără să punem întrebări. 
            Lăsându-i lui Reid darul neaşteptat al Văii, am coborât lângă lacul unde înotau peştii cu solzi de aramă şi am început să-mi scot veşmintele... Atingerea catifelată a fluidului îmi înfăşură gleznele, urcă pe şolduri, se ridică încet, cuprinzându-mi sânii. În curând voi trece în dimensiunea intangibilului, din care se hrănesc dorinţele lui Reid. Mă va căuta cu priviri aprinse, strigându-mi numele în pustietatea zărilor şi nu va fi nimeni să-i răspundă, doar ecoul durerilor lumii. Mă va găsi pe tărâmul inefabil al viselor sau în neclintite ochiuri de ape, dar nu va şti să-şi ridice privirea spre steaua oglindită în ele.
            Noaptea îmi răsfiră părul cu degete de lună, dar ochii îmi rămân deschişi sub perdeaua fluidă când giganticul cap de pasăre se iveşte din adâncuri. Mă fixează cu ochi în care se mistuie doi aştri, iar ciocul i se deschide într-un ţipăt cutremurător. Universul prinde a se destrăma sub fluturarea incandescentelor aripi şi încerc, dincolo de uimire sau teamă, senzaţia totală a Zborului.
         ...Dimineaţa următoare, în timp ce primele raze ale soarelui găseau florile sadralilor deschise, Pasărea s-a înălţat din lacul de culoarea bazaltului. Şi-a întins aripile peste Vale - atât de mari încât umbra lor acoperea pădurea şi munţii începându-şi călătoria spre cuibul de pulberi stelare.       

             
                         (RODICA BRETIN, ''VALEA)       
                                                           

Randunici 4






          

            

sursa desenului - rândunica:

vineri, 17 noiembrie 2017

jurnalul (226)



Astăzi ... vineri, 17 noiembrie, ora 14,00
Ziua de azi ... este o zi de vineri umedă - până în măduva oaselor ! - şi numită de unii şi Black Friday -, dinaintea unui weekend aflat sub influenţa renumitului Crai Nou (Luna Nouă)... 
Ce pot să fac ... în acest weekend, departe de ''lumea dezlănţuită'' ? ca de obicei, activităţile curente...
Recunosc ... că nu îmi plac cumpărăturile (când merg la cumpărături o fac pentru necesităţile familiei nu pentru o păcere personală...)  deci nu sufăr că nu sunt în ''ochiul'' vărtejului de Black... de fapt nu-mi place nici această denumire...
Mă bucur ... că reuşesc să menţin ''corabia'' noastră pe un drum ferit de tulburenţele societăţii de acum... e drept că ascultăm zilnic la tv tot ce se întâmplă prin ţară şi prin lume... azi s-a vorbit la tv de staţiunea Băile Herculane şi mi-au adus aminte că am fost şi eu pe acolo cândva şi era foarte frumos pe acolo !!! 
În bucătărie ... este aglomeraţie, zilnic, pentru că aduc, din timp, de toate pentru a se menţine uscate şi să se aprindă repede focul..., zilnic, avem focul aprins dimineaţa de pe la ora 8,00 până pe la ora 11,00... 
Sunt ... îmbrăcată gros - le-am zis , definitiv, ''la revedere'' hăinuţelor de vară !!! clar, vor urma câteva luni de friggggggggg....
Activitatea principală ... a săptămânii a fost legată de grădina din faţa casei... suntem acum racordaţi la reţeaua de fibră optică RCS-RDS, am predat antena parabolică dar în grădină mi-au rămas 2 stâlpi (mai aveam unul şi pentru o antenă parabolică a noastră...)! deci trebuiau scoşi din pământ stâlpişorii ! ajutată de cazma şi de mami (care nu a putut sta departe şi a venit să zgâlţâie şi ea de stâlpişorii fostelor antene...),am reuşit până la urmă să îi scot din pământ pentru că sunt perseverentă, printre altele, dar ''distracţia'' cea mai mare a fost transportul lor din grădiniţă în grădiniţa ''lui Puiu''... singură (pentru că pe mami am trimis-o în casă că era prea frig...), am rotit stâlpişorul prins într-o menghină de ciment (ticuţu a ancorat bine, cândva, antena ca să nu ne zboare...), l-am rostogolit, l-am tras, l-am luat pe sus... nici nu mai ştiu ce i-am zis, în rugăciune, Bunului Dumnezeu, până ce am reuşit să le duc, pe rând, pe cei doi stâlpişori şi i-am aşezat ca pe un sprijin al gărduţului pe care sare de obicei Puiu... 
Am reuşit ... să mă menţin apropiată de cărţi ! şi mă bucur că reuşesc să mă pregătesc periodic pentru activitatea de pe blog ! mai greu este să vizitez toate blogurile-prietene deşi toate îmi oferă informaţii bune,şi atât de variate şi îmi plac mult !
În casă ... este cald ! dar nu este uşor să menţin zilnic această atmosferă ! sobica noastră cu plită ne dă cădură într-un spaţiu destul de mare (poate prea mare !) dar am vrea şi mai mult (ca să fiu sinceră...)!  
Cel mai fericit ... este Puiu care beneficiază, cu mare plăcere, de cădura casei (se simte singur de când Leuţu a plecat de printre noi...) ! mi-e drag să-l privesc în timp ce doarme, ca un copilaş lângă mine (suntem vecini când eu scriu la leptop sau privesc la tv...) ! este atât de curios să descopere tot ce facem prin casă... cea mai curioasă activitate pentru el este ''ritualul'' bărbieritului lui ticuţu !!! nu înţelege nimic dar stă, aşezat în fund, lângă masă, şi îl priveşte foarte atent...
Am ales ... câteva fotografii pentru că în grădina mare este toamnă adevărată:
dar în grădiniţa din faţa casei nu prea mai ştiu ce anotimp este - sunt flori atât de variate: 


joi, 16 noiembrie 2017

dreptul la viaţă...

... este seară, o oră nu prea târzie...
... am citit câteva cuvinte atât de minunat alese de prietena mea, doamna Laura (Laura Schussmann) !
... nu pot să nu le transcriu aici:
            ''Viața asta este făcută să fie trăită și anumite lucruri trebuie să fie trăite la timpul lor. Da, așa este viața făcută și dacă trecem pe lângă ele, le ocolim, le ignorăm sau nu le trăim pentru că ne este frică de riscuri și decizii, nu le vom mai trăi niciodată. Putem noi să regretăm apoi cât vrem, timpul înapoi nu îl mai putem întoarce. Ce putem face ? Să nu uităm că suntem muritori și să nu ne refuzăm dreptul la propria viață cu tot ce înseamnă ea.
              Să nu uităm că avem dreptul să fim și fericiți și triști, buni și răi, critici și îngăduitori. Și toate cu măsura bunului simț. Avem dreptul să alegem, avem dreptul să iubim. Avem șansa să simțim și să nu uităm ce minunată este viața, a noastră dar și a celor din jurul nostru, cei care formează lumea în care avem dreptul să respirăm speranța, în care avem dreptul să ne cerem nouă și să facem absolut orice să ne fie bine cu noi și să ne bucurăm de dreptul la viață.''
             
         (LAURA SCHUSSMANN, ''DREPTUL LA VIAŢĂ'' )

luni, 13 noiembrie 2017

cavalerii ordinului Basarab...

... postarea este propusă pentru Citate favorite găzduite de Zinnaida unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''! 
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este: Citate favorite !


                              IOAN DAN
     (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Dan)




                                      CAVALERII ORDINULUI BASARAB
                                                                     


        Cam la jumătatea drumului dintre Câmpina şi Băneşti, linia dealurilor subcarpatice se îndoaie de mijloc pe neaşteptate. Câmpia porneşte chiar de la picioarele lor şi se tot duce, rar vălurită, până la Dunăre. Scăpate de chingile aspre ale stâncilor, apele Prahovei nu mai saltă jucăuşe în cântec de copilă zglobie, ci se domolesc spre maturitate şi schimbă verighete de cununie cu şesul. Copilăria Prahovei moare acolo, lângă arcul de cerc al înăţimilor, iar drumul ei, parcă mai înţelept, mai blând, se continuă molcom odată cu demnitatea vârstei. 
        Pe ultima curmătură a dealurilor era cândva un castel frumos. Zidurile lui roşcate, acoperite la vreme de vară cu iederă multă ca într-o îmbrăţişare, făceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile ascuţite asemenea turlelor de biserici, străjile vedeau în zilele senine până dincolo de cocheta aşezare a Târgşorului.
        Câmpia blajină, acoperită ici-colo cu pâlcuri de pădure dar şi cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste măsura hambarelor. Caii, pe jumătate sălbatici, hălăduiau prin păduri până aproape de Codrul Vlăsiei, aflat hăt departe, pe la Snagov. Nimeni nu le ştia numărul, chiar dacă unii erau însemnaţi cu fierul roşu. Turme de oi urcau către munţi în sunet plăcut de tălăngi, înconjurate de câini ciobăneşti cât viţeii. Pe marginile Prahovei, la deal, peste Câmpina şi Telega, prunii, merii, gutuii, perii şi nucii se întreceau în roade fără să ţină seama de puterile crengilor, astfel că oamenii făceau adesea proptele în jurul nechibzuiţilor pomi. Prisăcile aşezate în livezi, mirosna de fân sau de otavă, florile de pe coaste ori din văi, bâzâitul calm al albinelor aminteau despre legendara grădină a Raiului. Dar Raiul nu a fost aşezat aici din nepriceperea celor de la cadastrul ceresc, ci undeva în alte părţi ale lumii, într-un loc sterp, fiindcă numai aşa se explică atâta hărmălaie pornită de la un biet măr, care a dus la alungarea din livadă a distinsei doamne Eva şi a domnului Adam. Prahovenii nu făceau caz nici pentru un car întreg de fructe.
        Pe dealurile din stânga ce se călătoreau fără întrerupere, până dincolo de Valea Călugărească şi chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, înfoiate, lungi până pământ, se alintau desfrânate în bătaia vântului de toamnă, arătându-şi sânii verzui-amărui.
                                                           x
                                                     x        x
                                                           x
        Stăpân peste aceste locuri era comitele Staicu un tânăr şcolit pe la universităţile de la Florenţa, Genova şi Veneţia, fratele mai mic al măriei-sale Mircea, domnul Ţării Româneşti. Castelanul împlinise douăzeci şi şase de ani şi părea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii să-şi afle multe prilejuri de mândrie. Înalt ca şi cei din neamul Brezenilor, se deosebea de aceştia prin zvelteţea trupului. Faţa sa prelungă, cu linii aspre, ochii cenuşii, scânteietori şi părul cârlionţat ca o cunună îi dădeau un aer plăcut. Margareta, soţia tânărului castelan, era fiica lui Petru Muşat, domnul Moldovei. Pe lângă frumuseţe şi graţie, Margareta moştenise de la acesta părul blond, prins în coc greu, şi faţa alb-roză ca petala mărului  înflorit proaspăt. Nunta lor se petrecuse cu doi ani înainte dar nu era o căsătorie din dragoste, ci una la îndemnul noului domn al Ţării Româneşti. Cei doi soţi se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel şi nimeni nu ştia pe unde hoinăreşte. Zvonurile despre nefericita căsnicie circulau în şoaptă...       
                                                           x
                                                    x         x
                                                           x
        ''Urca un crai semeţ către Posada
          Cu mii de cavaleri alături
          Dar câţi ieşiră dintre stânci
          Călări sau pe brânci ?''
                                                           x
                                                     x        x
                                                           x
        O frunză de stejar frumos lucrată cu fir verde şi galben înseamnă că purtătorul ei este cavaler al Ordinului Basarab. Ordinul a fost înfiinţat ... de către măria sa, Mircea, domnul Ţării Româneşti. El poate fi acordat numai unor luptători cu mare faimă. Purtătorii frunzei de stejar sunt puţini.
                                                          x  
                                                     x        x
                                                          x
        La un ceas după prânz, o frumoasă trăsură ieşi din castel şi trecu podul de peste Prahova. Douăzeci de călăreţi, arcaşi după arme, îi însoţeau pe Staicu şi Margareta. Îmbrăcată în straie bărbăteşti strânse pe corp, cu părul adunat în coc greu, cu cizme până aproape de genunchi, tânăra doamnă arăta ca un scutier nevârstnic. Pusese multă cochetărie în alegera culorilor, ce precumpăneau către vişina trecută din copt. Renunţase la obişnuitul albastru dintr-o toană sau pur şi simplu la gândul de a surprinde ochiul privitorului cu noua ei ţinută. Trupul ei, bine conturat sub hainele strâmte, cu rotunjimi îndulcite spre liniile lungi, delicate, merita să fie privit chiar de cusurgii înrăiţi. Obrajii uşor aprinşi, îmbujoraţi poate de emoţia drumului sau numai de soarele puternic, strălucirea ochilor, zâmbetul copilăros, îi măreau farmecul. Aşezat alături, Staicu îi privea adesea profilul fin, fără a îndrăzni să o tulbure. Doar la hopuri, trupurile lor se atingeau cu totul întâmplător, iar în astfel de prilejuri Staicu îi simţea aroma părului ce aducea a floare de câmp. O clipă, fu ispitit să o cuprindă în braţe. Era atât de aproape încât îi simţea respiraţia uşoară ca de prunc. Amintirea vorbelor ei de odinioară îl opri la timp.                                                                                                            x
                                                     x        x
                                                           x 
        Doamnele din suita ei erau cinci. Cuvântul ''doamne'' nu li se potrivea. Ele abia acum visau la măritiş. Fiice ale unor boieri cu stare de prin împrejurimi, fetele veniseră în slujbă fiindcă moda zilei impunea ca soţia comitelui să aibă doamne de onoare. Apoi, la castel veneau adesea cavaleri falnici. Părinţii ambiţioşi cunoşteau locul unde pică de obicei peştele cel mare. Iar fiicele nu dispreţuiau niciodată astfel de avantaje.
                                                           x
                                                     x        x
                                                           x
        Comitele Staicu plecase de la Buda. Poate că niciodată o solie nu umblase atât de iute. Prin locurile cu drumuri bune, solia folosise trăsuri. Prin altele, cai de schimb. Puţine ceasuri de odihnă îşi îngăduia comitele. Bucuria prea mare îi dădea aripi. La Argeş primirea soliei se făcu fără ceremonia de cuviinţă.
-Ai adus ? întrebă Vodă.
-Am adus, râse comitele Staicu şi se prăbuşi pe un scaun. Somnul îl cuprinse în aceeaşi clipă.
        Privindu-l, Mircea slobozi un hohot mare, apoi dădu poruncă să fie aşezat în dormitorul său. Comitele ajunsese la Argeş de unul singur. Întreaga solie se răspândise frântă de oboseală de-a lungul drumului.
        Un sfert de ceas mai târziu, trâmbiţele sunară pe ziduri. Boierii, curtenii obişnuiţi, oştenii, slujitorii şi populaţia oraşului înţeleseră că se dau unele veşti. Mulţi se înghesuiră în curtea domnească. Mulţi rămaseră dincolo de porţi. Un crainic ieşi pe o terasă la stânga măriei sale şi strigă să se audă până departe:
-Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpânitor a toată Ţara Românească, stăpân a cetăţii Dârstorului şi peste toată Podunavia până la Marea cea Mare, domn al Banatului Severinului.           
                                                           x
                                                     x        x
                                                           x
        O seamă de slujitori le ieşiră în cale. Staicu lepădă frâul în mâinile unuia şi zori spre odăile sale de la etaj. Majordomul alerga după el gâfâind greu. Un semn al stăpânului îl opri. Comitele simţea nevoia unui somn bun. Stăruia asupra sa o oboseală căreia nu-i găsea explicaţii. Pe coridoare câţiva slujitori îl întâmpinară. Le făcu un semn amical. Nu dorea să vadă pe nimeni. Singurul gând era spre odihnă. Deschise uşa odăii sale şi rămase înlemnit cu mâna pe clanţă. Albă la chip ca pânza spălată la râu, cu buzele într-un tremur uşor, cu un început de zâmbet nesigur, Margareta şedea lipită cu spatele de căminul uriaş. Îl aşteptase fără a spera prea mult că se va mai întoarce vreodată. Acum era doar la câţiva paşi, tras la faţă şi palid. Îl văzuse intrând în curtea castelului. Îi urmărise în gând fiecare pas pe scări sau de-a lungul coridoarelor. Voia să alerge spre el. Să se agaţe de umerii lui mari şi să nu-i mai dea drumul. În ochii ei se vedea limpede tot ce era şi în inimă. Dori să alerge spre el însă ceva din privirile lui o opri. Nu era acolo nici o scânteie de bucurie, de surpriză, ci doar oboseală sau poate altceva ce îi scăpa ei.
-Doamnă, sunt de neiertat, îşi reveni Staicu. Nu mă aşteptam să vă găsesc aici. Ar fi trebuit să vă aduc un dar.
-Aţi venit voi şi-i mai mult decât speram.
        În cuvintele Margaretei, Staicu nu mai găsi ironia de altădată. Căldura glasului ei ar fi trebuit să-l trezească din amorţeală.
-V-am aşteptat mult.
-Ca totdeauna, zâmbi el.
-Nu. Nu ca totdeauna, îndrăzni Margareta, fiindcă mi-am dat seama că vă... că vă...
-Ştiu, o întrerupse blând. Mă iubiţi, doamnă. Se vede în privirile voastre, continuă cu glas obosit şi indiferent. 
        ''Nu mă iubeşte, tresări ea scuturată de un fior dureros. Nu m-a iubit niciodată iar eu mă umilesc azi cum nu s-a umilit nici o femeie din neamul nostru. Ei bine...''
        Dar îşi înfrână primul gând fiindcă altul îi veni în minte. Staicu nu o credea.
-Vă iubesc demult, strigă ea cu disperare în glas. Abia la Siret mi-am dat seama de asta. Adică, ceva mai devreme. Cred că v-am iubit totdeauna şi numai o nerozie...
-Oho! râse e cu blândeţe, însă la fel de indiferent. Ştiu că mă iubiţi, doamnă. Dar voi nu-l iubiţi pe omul Staicu, ci pe cavalerul Staicu. Pe Nufărul Alb. Voi iubiţi nişte fapte de arme, nu omul. E de mirare că tosmai acum vă descoperiţi dragostea pentru mine. Aţi fi avut timp în anii care au trecut.
        Margareta îl privi cu mânie abia reţinută. Îşi aruncă părul într-o parte cu o mişcare aspră a capului. Firea ei de Muşatină aprigă nu putea îndura umilirea.
-Atunci, cu bine, domnule ! Mâine în zori voi pleca spre Siret.
-Cu bine, doamnă !
        Rămas singur, Staicu se trânti pe aşternutul alb aşa îmbrăcat dar curios, îi dispăruse oboseala. Privea cu stăruinţă un colţ al tavanului alb, iar gândurie nu se adunau între ele. Auzi un ciocănit uşor la uşă. Era cavalerul Bogdan. 
-Domnule, v-am adus cutia dăruită vouă de egumenul Lazăr. Aţi uitat-o la mine.
-Mulţumesc !
        Rămas dinnou singur, privi cutia fără interes. O împinse într-o parte hotărât să adoarmă. Cutia alunecă pe podea şi se deschise. Două suluri mici, două scrisori căzură aături. Staicu le ridică şi vru să le aşeze pe masă. Tresări. Recunoscu scrisul energic al Margaretei. Porni să citească. Faţa lui, şi aşa palidă, păru că îşi pierde tot sângele din ea. Mâinile sale puternice, care nu tremuraseră niciodată, se bâţâiau fără rost. Unele cuvinte ale scrisorii stăruiau în întreaga lui fiinţă ca nişte strigăte puternice, repetate la nesfârşit în ecouri.
        'Sfinţia-ta, în ziua în care l-am părăsit pe Staicu mi-am dat seama că-l iubesc. Cred că îl iubeam demult. Nu numai mândria m-a oprit să mă întorc, ci şi teama că el nu mă iubeşte. Dacă atunci, în zorii zilei, când trăsura mă aştepta gata de drum, el mi-ar fi poruncit să nu plec, sunt sigură că i-aş fi căzut la picioare. Am tot sperat că soţul meu va veni după mine...''
        Margareta şedea lângă fereastră. Uşa odăii sări în lături ca ovită de o pală de vânt. Cu scrisoarea în mână, Staicu rămase lângă uşă. Ochii săi în flăcări vorbeau pentru el. Porni spre ea domol parcă speriat că o va pierde în clipa următoare. Mâinile ei încremeniseră. Pe buze îi juca un început de zâmbet, palid ca o părere. Braţele lui o cuprinseră atât de puternic încât Margareta simţi vag că se va sufoca. Şi tot vag îi trecu prin minte că nimeni nu murise vreodată dintr-o îmbrăţişare. Alte gânduri nu o mai încercară fiindcă se lăsă în braţele lui cu tot focul îndelungatei aşteptări.                                             


                        (IOAN DAN, ''CAVALERII ORDINULUI BASARAB'')